ION MARIN ALMĂJAN - Un poet contemporan cu un lirism orfic îndârjit

 AMINTIRI DESPRE ŢĂRANI - ION MARIN ALMĂJAN

(editura Hestia / David Press Print, 2011)

                                   

1. Materia primă a memoriei afective, în prezentul volum.

“ Am venit pe lume strângând în pumn

   Gurguiul unei opinci „ / Autobiografica

Asemenea versuri, frontale pentru carte, deschid seria elementelor ‘materiale ‘  ale memoriei : pumnul ; ‘ prunii îngropați cu slujbă’ /v. pag.67/ : asemenea plante energice, la care se adaugă’pofta de a fi jivină’ /79/ deci, natura naturată, laptele, văile etc…elemente care se constituie , ele însele, într-o memorie ‘vegetală’- forte. / v. Şi U. Ecco- eseul : ‘ Memoria vegetală ‘ ! / vegetală- inţelegem noi- pentru că, eul este asemeni oglinzilor moi – de emulsie albă !

Astfel arată substanţa anamnetică în volumul lui Ion Marin Almăjan !- acesta fiind şi modul specific în care, ‘memoria ne ajută să regretăm.’ / U. Ecco, Tratat de semiotică generală. /

      2 Imperialii.

Treptat ne este indusă în volum ‘Majestatea Sa, Eul’/ P. Ricoeur /id est- prin ‘dealul Străineacului şi blestemul bunicului ‘/10. …imperiali, segmenta şi de noi, în : istorici, arhetipali şi teritoriali. Desigur, în robusta Vale a Almăjului migraţiile etnogenetice vor fi fost  subţiri, deoarece locurile erau ‘spăimoase’, cu vigoare de castru !

Imprialii arhetipali- bătrânii zidurilor şi ogoarelor, precum ‘Tata Toza’ /56-58/ sau ‘Laie Mutu’/76/ erau pâlcuri-pâlcuri pe Scara Raiului, precum larii si penaţii bine  vertebraţi în cultica latină, ca Genius Loci, care erau şi şanţ ; care fondează ! …

                        ‘ Gospodarii îsi mână oile la pâlc în poiana Nasâpişte ;

                          Pornesc să urce cu mic cu mare,

                          Cu traiste, cu brenți …

                          în prima zi de armindeni ‘/79

Toate acestea nu sânt intâi, feţele veacului, ci ale satului si denotă un civism arhaic ameţitor. Poetul le pune în  relief, le repune, adică prin intermediul eului creator generic, care poate fi recunoscut , aici , ca eu mitic colectiv/ ‘Cetatea Gradişte, cea de pe nicovală si pucioasă ‘/16/ eul liric individual ;’Daca nu ţi-ai înstrăinat clipele, în urma noastră rămâne măcinişul’/82. Urmează intre nivele, cezura-pauzele de suflu, de respiraţie, care se sprijină, de asemeni, pe vidul (lor) existenţial. Acestea sânt axele volumului, care includ, pentru spaţiul şi timpul cărăşan mitul cu ritualurile sale funcţionale ! ‘Arhetipurile sânt produse pure ale naturii umane ‘/ C.G. Yung :-In  straturile adânci ale lirismului lui Ion  Marin Almăjan.

Imperialii teritoriali sunt cei apăruţi în forță, mai târziu, ca neamţul, rusul şi otomanii.

La venirea lor, nu după multe răgazuri , au inceput şi războaiele mondiale./v. Şi poemele de mijloc ale volumului.

           3 Mitografia volumului

Mitul ca poem revelator este imuabil : el zboară (mereu si tot ramâne)- ne sugerează un mare analist al temei R. Caillois, în ‘Visul și societăţile umane.’ Dreptul de a spune un poem ( mitic ) la -de ex. amerindieni – este patrimoniul unei familii. Evident că- in acest sens, Marin Almajan, cu ai săi - ca ai noștri- cu toţi cei din interiorul textului, poetul işi face legea , conturând, in substrat, mitul fondator ca şi cel paideic./v. poemele : Cântec vechi, Doina, Filosoful satului/  Riturile de relevanţă sunt in primul rând, actele-reflex conştient sau subconştient ale părinţilor- primii integratori ai conştiinţei. Urmează morţile de serie ale volumului ori naşterile sau nunta, adevărate spectacole in lanţ ale limitei cosmogonice. Acestea par a fi rituri de expiere. Cititorul le poate intâlni, chiar in forma lor-soter, in poeme ca ‘/Biserica’, ‘Popa Bădâni’ ori ‘Moş Vasile’. Urmează, pe fondul mitului, ritualul andronimic, al numelor proprii …

De altfel, un alt volum orizontal, poate fi constituit la Ion Marin Almăjan, din nominaţia titlurilor. Ghiţă Buriţă ; Petru şi Petra ; Ioţa lui Călaie, Câcă. Acest ipotetic  volum ‘expresionist’ ar fi segregat ca text in text/ şi- fiindă-‘limbajul nu merge în gol’,/L. Wittgenstein/ cititorul atent ar câştiga in IMA un poet deopotrivă mitic şi modern , ce ar traversa două republici lirice.

În acest plan, m-aş putea gândi la frazarea tel-quell din ‘Ingeniosul bine temperat’ al lui M.H.Simionescu.

Ritul totemic/aplicaţie-de abis-a mitului/isi are pregnanţa în poemul :’Ghidran ‘-bucuria şi fala noastră-/p.27 sau ‘Lapte de bic’/32. sau lupercalii/52  Aproape ca în dimensiunea magică a fiziologului apare vasiliscul, cu baladescul (livresc) – visul cailor salbatici !-

De asemeni, omul de azi, de sub orizont, se poate apropia, cu detaşare ori cu o suavă ironie, de riturile contemporane, de vestiar, din straturile superficiale ale istoriei-in versuri acide aşadar, este, liric, expus, deceniul dilematic, in care semenii tac greoi şi tulbure fără să mai poată să ‘fabuleze’/56.

            

            4 Vectorul liric

Volumul, in intregul său, prezintă matricea orfică prin magie , iniţieri , purificări.

/v. orphoi-insinguraţii !/ echilibrată de cea mitic-eroică, finalizaă moral cu memoria poetului care devine fucţionala prin asimilare ( simpatetiă ) şi represia asupra obiectului- cel de azi- supus ochiului şi contemplării. Scara lingvistică tâlcuitoare pare a fi o gâlceavă de afect cu lexicul secular.

Versul coabitează psalmodic-ficţional, intr-un registru calm şi cald, cu secţiuni expresive de puritate esentială, ceea ce conduce către poemul grav, cultic, iniţiatic şi deopotrivă modern, pentru timpurile in care ‘D-zeu e un invizibil câmp de fugă’ /Kierkegaard/  Faţă insă de prozatorul IMA semnatarul acestor rânduri ar sfârsi, precum o arată arta poetică a lui Baudelaire : ‘ În cazul meu lumea ar trebui să se obişnuiasca şi cu inversele ‘.

Marcel Turcu

Timişoara

Sursa: Orient Latin 

        

Despre o "tragedie" a ţărănimii valahe...

 

        Ion Marin Almăjan (n. 16 noiembrie 1940, Dalboşeţ / Caraş-Severin), cunoscut, îndeosebi, ca romancier al verosimilului de înaltă clasă epică ("Spune-mi, unde duce acest drum?", Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; "Neîmpăcaţi în manie", Buc., Ed. Eminescu, 1974; "Sentimentul puterii", Buc., Ed. Eminescu, 1976; "Tornada", Buc., Ed. Eminescu, 1980 ; "În afara gloriei", I / II, Timişoara, Editura Renaşterea / Excelsior, 1994 / 2006), dar şi ca autor al unor volume admirabile de povestiri (cel de debut, "Sunt dator cu o durere", Buc., Ed. Eminescu, 1970; apoi:  "Întoarcerea spre asfinţituri", Timişoara, Ed. Facla, 1984; "Mătuşa mea Maria Theresia", Timişoara, Ed. Augusta, 1998, etc.), ori al unor cărţi de publicistică, relevand un pamfletar politic de impresionantă forţă ("Vremea hahalerelor", Timişoara, Ed. Augusta, 1998; "Ca mierea, ca fierea - cuvantul", Timişoara, Ed. Excelsior, 2007), surprinde critica literară valahă " în toamna lui 2011, parcă după o "reţetă" argheziană - printr-un uimitor "debut tardiv" în poezie, Amintiri despre ţărani (poemele avand "în deschidere', un Avertisment almăjanian, şi "în închidere", un util Glosar de regionalisme din Ţara Almăjului şi cu limpide "Note biobibliografice", adăugandu-li-se - de pe copertă - trei "prezentări" în "accent" circumflex-critic, semnate de Lucian Alexiu, Octavian Doclin şi Alexandru Nemoianu), Timişoara (Ed. Hestia / David Press Print; pagini A-5: 118).

    În "Avertisment", Ion Marin Almăjan vine în întampinarea Distinsului Receptor cu un "trident" de probleme: (I) mai întai, chestiunea titlului cărţii: "Am stabilit titlul cărţii Amintiri despre ţărani, dar mai corect ar fi fost Amintiri despre neamuri", de vreme ce eroii din satul-matcă a Valahimii, de vreme ce personajele din talpa piramidei sociale, din ţărănimea Dalboşeţului natal, din Ţara Almăjului, sunt "rude" ale eroului poematic şi, în ultimă instanţă a textului, sunt "rude" ale autorului ce mărturiseşte dinspre un mesianism bine temperat (imediat după "argumentul din deschidere"): "Am venit pe lume strangand în pumn / gurguiul unei opinci / cu care era încălţată talpa ţării. / Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani, / trimiţandu-i în istorie. / Eu am rămas orfan." (Autobiografică - p. 7); (II) În randul secund, problema estetică a patosului ca reflectare a armonizării realului în spaţiile irealului / fabulosului: "În fond, patosul, considerat de unii semn al lipsei de calitate, de elevaţie spirituală, nu lipseşte în aceste pagini care sunt un fel de imagini răsfrante în oglinda unei ape, răsfrangeri ce împletesc realul cu irealul, cu fabulosul." (Avertisment " p. 5); (III) în randul terţ, problema prudenţei ce taie apa de la "morişca de procese de calomnie" ale amatorilor agreşti, spre a nu se repeta experienţa "dură", de la debutu-i cu volumul de povestiri, Sunt dator cu o durere, din anul 1970: "Doresc să avertizez pe cei ce vor vrea să se identifice sau să identifice neamurile lor cu unele din personajele acestei cărţi şi să mă învinuiască, aşa cum s-a întamplat la prima mea carte, "Sunt dator cu o durere", de intenţia de a-i denigra, că numele date de mine acestor personaje, chiar dacă au existat în realitate, nu sunt proiecţia celor ce există în fapt sau au existat vreodată." (ibid.).   

     Dintre aserţiunile critice de pană acum " scrise (pe admirabila copertă cu clapete a volumului, datorată, ca şi superbele ilustraţii din interior, lui Vasile Pintea), sau rostite (la lansarea excepţională, cu fast, din ultima decadă a lui noiembrie 2011) ", desigur, direct-privitoare la acest interesant volum de poeme, Amintiri despre ţărani, de Ion Marin Almăjan, Distinsul Receptor este invitat a reţine trei: (I) În primul rand, a eseistului Alexandru Nemoianu, venită de peste Atlantic (din Detroit / SUA), dintr-o Americă superurbanizată / supertehnicizată: "Întamplările se adună şi sunt noi doar pană la o vreme, oamenii întalniţi pot fi număraţi pană la o vreme şi apoi devin semn; [...] dar Ion Marin Almăjan, în vorbe fără egal, ne arată Almăjul (şi prin el Banatul), ca vatră a toate: ca "lumea", aşa cum a fost, ca "lumea", aşa cum o ştim, ca "lumea", aşa cum ar trebui să fie; iar cand va fi desăvarşirea, doar dragostea deplină o ştie..."; (II) În al doilea rand, a poetului / eseistului Octavian Doclin, venită din Reşiţa, adică din vecinătatea Dalboşeţului / Ţării Almăjului:  "Cu această carte, aş spune insolită, nu numai pentru scrisul său, Ion Marin Almăjan "şi rotunjeşte opera; forţa epică [...] devine aici o poezie realistă - dacă putem spune astfel -, delicată, pe care memoria excepţională a autorului o transformă într-un portret (sau peisaj) al satului, tragic şi senin totodată, din ţinutul natal al lui Ion Marin Almăjan, Ţara Almăjului; [...] condiţia de ţăran este alta acum şi despre acest fapt vorbeşte cartea, mai direct sau indirect, şi explicit, şi implicit; Ion Marin Almăjan se dovedeşte şi aici un scriitor de marcă, autor serios care-şi respectă obarşiile"; (III) În al treilea rand, a criticului / poetului-editor, Lucian Alexiu, patronul Hestiei, distinsa editură din Timişoara: "Ion Marin Almăjan surprinde printr-o carte de poeme care apare, într-un fel, împotriva curentului: demers cu evidentă conotaţie polemică, pe de o parte, în măsura în care îşi propune a fi unul "reparator" şi recuperator, pe de altă parte nostalgică întoarcere către obarşii, adeziune pregnant afectivă la datele lumii evocate; recurgand la un limbaj mai deloc poetic, autorul însumează, în Amintiri despre ţărani, scurte naraţiuni după cum şi un şir de portrete " şi unele şi celelalte pline de culoare ", vorbeşte despre destine şi întamplări proiectate pe fundalul istoriei veacului trecut [...]; dacă stingerea lumii rurale, a civilizaţiei ţărăneşti tradiţionale este tema ori supratema ce irigă, subteran, textele cărţii lui Ion Marin Almăjan, o atenţie aparte trebuie acordată discursului în sine: de o forţă şi o frumuseţe verbală aparte, în raport cu care precauţia filologică a glosarului ce întregeşte cartea este, la urma urmei, facultativă".

      Eroul poematic almăjanian "din Amintiri... " vine dintr-o impresionantă, indiscutabilă tradiţie a monografierii satului valah ca matcă socială / civilizatorie impusă Europei de spaţiul Pelasgo-Thraco-Daciei, de nucleul acesteia, Romania, Moldova etc., neîntrerupt, din neolitic şi pană în timpul prezent-acţional, timp / anotimp surprins de tablourile rurale / agreste ale lui Ion Marin Almăjan, tradiţie a monografierii rurale cu strălucite monumente estetice, atat în perimetre epice, cat şi în autentice arii lirice, mai ales din secolele al XIX-lea (Ion Creangă, George Coşbuc ş. a.) şi al XX-lea (Octavian Goga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Gheorghe - cel din volumul "Elegii politice", 1982 ", Marin Sorescu - îndeosebi, prin ciclul de poeme, "La Lilieci", vol. I / 1973, II, III, IV / 1988 ", Ioan Baba - cel din volumul "Năzbatii candide", Novi Sad, 1994 " ş. a.); iar în secolul prezent, al XXI-lea, primul ce se iveşte în seria acestor monumente estetice pe tema chtonianului din literatura valahă pare-mi-se a fi volumul lui Ion Marin Almăjan, Amintiri despre ţărani (2011).

    În afara poemului "Autobiografică" (supra), filonul liric al problematicii pămantului este susţinut de încă şapte poeme: (1) cel (de la polul opus arghezianului "Belşug") în care eroul liric almăjenian, în ipostază de "nepot", este "certat" / "mustrat" de bunicul indignat, venit "de dincolo", de peste Styx, ca să-şi are ogoarele lăsate în paragină de epigonica posteritate - "Pe dealul Străineacului văd / Două vaci care trag la un plug, / Un bărbat ţinand coarnele plugului, / Cu pălăria dată pe ceafă. / E bunicul meu întors de dincolo de moarte / Să-şi are pămanturile pe care eu le-am lăsat / într-o încremenită păragine" (Mustrarea bunicului - p. 8); (2) zguduitorul poem al Casei Părinteşti, căpătand grai şi metamorfozandu-se în "părăsita" Mumă-Vreme ce-şi atenţionează îndurerată "fiul înstrăinat": "Casa mă priveşte cu ochi străini. / Recunoaşte-mă, sunt eu, copilul tău, îi zic, / în tine m-am născut, / în odăile tale mi-am împleticit paşii, / în oborul tău am alergat după miei, / în iarba mătăsoasă mi-am culcat obrazul, / în grădina ta am auzit prima dată / Vocea dulce, de fetiţă, a mamei, / Glasul puternic al bunicului, / Sfarşitul fusului învartit de degetele bunicii. / Mă rog în genunchi, iartă-mă. / " Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie, / Cu singurătatea măcinandu-mi zidurile, / Cu necunoscuţi, siluindu-mă, / Străinule ! - (Blestemul străinului - p. 9 sq.); (3) cel în care Doina polidimensionează priveliştea zalmoxiană, priveliştea fiinţării unui peren / nemuritor eu liric prin dor, prin înfiorarea parcă expresionistă a dorului autoproiectandu-se în cogaionicul sublim: "Cantecul acesta vine din adancurile pămantului / Şi din tăriile cerului, / [...] / Se strecoară în fibra fiinţei mele, / Tulbură, trezeşte un dor de necuprins, / De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare, / Şi un dor de moarte" (Doina - p. 13); (4) cel în care eroul poematic devine rapsod valah în descendenţă orfeică a viersuirii în mausoleic-folclorica măsură-opt: "Cucuruz de pe ierugă, / Mă pusei la mandra slugă / Pe opinci şi pe obiele / Şi pe buze subţirele. / Am slujit un an şi-o vară / Doar pe-o ţară de căpară. / Cand să-mi capăt toată plata / S-a măritat fata" (Cantec vechi - p. 14); (5) cel în care se face elogiul "comunicării" / "legăturii" periodic-zalmoxiene dintre Munţii Almăjului şi Dumnezeu, graţie unui soi de lift-scară-de-frasin: "între munţii mei şi Dumnezeu / Se întinde o scară de frasin / Pe care urcă şi coboară îngerii, / Cu vedre de caş şi de branză / Şi cu cate o litră de răchie, / Pitulată sub aripi. / Ca să n-o vadă Atotputernicul" (Scara Raiului - p. 15);

                

Vasile Pintea, "Pegas"
(ilustraţie la poemul "Chidran" de Ion Marin Almăjan, p. 29)

(6) cel în care "copilul-erou-liric / epic" - din orizontul dictatorial-stalinist al anului 1950, cand s-a ordonat masacrarea cabalinelor din satele Romaniei - se roagă la "Dumnezeul cailor" pentru "fala familiei", "armigul" Chidran, cel ce fermeca tot Dalboşeţul prin "trapul său regesc": "De-atunci, de cate ori trec pe langă Puţul Sec, / în care au fost aruncaţi caii omoraţi din ordin, / Aprind o lumanare şi mă rog / La Dumnezeul Cailor, / Pentru frumosul nostru Chidran" (Chidran - p. 27) şi (7) cel în care străbunica Igliţa / "Iglica" serveşte nepotului-erou-de-poem o misterioasă mancare, lapte de taur: "Străbunica mea se chema Iglica, / Un nume cum nu mai găseşti astăzi. / Locuia într-o casă din barne, / La capătul satului, aproape de pădure. / [...] / Pielea obrazului, mainile păreau nespălate de ani. / Mai tarziu am înţeles că era culoarea ţăranilor bătrani. / " Ce să-ţi dea maica ţie ? / Un măr, o pară, o prună, cata răchie ? / Răchie, nu, că eşti prea mic. / îţi dă maica lapte de bic./ Străbuna a fiert mămăliga, a răsturnat-o pe un ştergar, / Apoi, în căldarea încă fierbinte, a pus oţet şi apă. / " Ia, cu maica, să vezi cat e de bun. / Atunci nu ştiam că bicul nu dă lapte" (Lapte de bic - p. 32 sq.).

 

 Vasile Pintea, "Cap de ţăran"(1980), ilustraţie la poemul lui Ion Marin Almăjan,
"Biruinţa lui Ghiţă Buriţă ", p. 24

    Prin cele 36 de poeme care ilustrează vigurosul filon epic al volumului Amintiri despre ţărani, Ion Marin Almăjan - aidoma unui Picasso în Logos - realizează / expune "Guernica" ţărănimii valahe din Romania de după Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989, hienizată şi programatic-haotizată (prin aşa-zisa "reformare a statului"), îndeosebi, în "epoca dictaturii portocalii", sau "criminal-trădătoarea epocă" a preşedintelui Traian Băsescu şi a guvernării prim-ministrului Emil Boc.

    Prima secţiune poematică din acest filon priveşte o zguduitoare crimă ecologică - tăierea / "exportarea" pădurilor din Ţara Almăjului de către neofanarioţii puterii din Romania de azi: "Străinul cu faţa lată, / Cu nume de iarbă verde / Urcat în scranciobul puternicilor zilei / A pus drujbele pe pădurile Almăjului. / Sub fierul necruţător cad gemand, / Ca nişte ostaşi bătrani / Ce au apărat satele / De turci, de nemţi şi de ruşi, / Cad seceraţi de mana lacomă a veneticului / Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii. / în vaierul lor plang strămoşii / Şi se frange un neam" (Ucigaşul pădurii - p. 11 sq.). În celelalte secţiuni ("tablouri", "acte", "scene"), tragedia ţărănimii valahe din Provincia ("Ţara") Almăjului, tragedia cunoscută de lumea satului natal, Dalboşeţ, se relevă "monografic": "jalonul istoric" se iveşte în cetatea ruinată, năpădită de iarba grasă de pe deal, Cetatea Grădiştii, odinioară falnică, ascunzand fabuloase comori, avand "porţi uriaşe de aramă", cetate ce ispiteşte căutători de aur "Între care şi ţiganul-covaci, Mărcin ce-şi află moartea în labirint, după ce s-a coborat pe coşul cetăţii" (Cetatea Grădişte - p. 16); dascălul Francu, nicidecum din "seria apostolilor", bea vin de Malaga ("În Almăj, vinul de Malaga are mare trecere" - Dascălu" Francu, p. 19) şi iubeşte "la nebunie" pe "Madam Ronet", "pe malul Nerei, pe sub sălciile pletoase, / cu luna ca o felie de lubeniţă deasupra lor" (ibid.); un tablou zguduitor surprinde deportarea în Bărăgan a frunţii satelor almăjene, a chiaburilor din Ţara Almăjului, la un ordin dictatorial-stalinist din orizontul anului 1950, chiar la sărbătoarea Rusaliilor: "Ca din senin, camioane acoperite cu prelate năvălesc în sate, / Soldaţi înarmaţi coboară.../ [...] / Bărbaţii privesc spre soldaţi, muţi, ca de piatră. / În urma lor casele răman triste, pustii, blestemate. / La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii, / Duşmanii poporului, uneltele anglo-americanilor, / Şi duşi în Bărăgan. / Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim, / Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre" (Chiaburii, duşmanii poporului - p. 31); în acei ani de dictatură stalinistă, sătenii ce vorbeau împotriva ocupanţilor ruşi / sovietici, împotriva Armatei Roşii, chiar şi cei ce lăsau / dădeau impresia că se opun puterii bolşevice din acele anotimpuri ale Romaniei, erau "luaţi cu duba neagră", noaptea, şi duşi în închisorile / lagărele stalinist-comuniste, aşa cum s-a întamplat şi cu tatăl poetului epic, Ion Marin Almăjan: "Taica încărcase carul cu snopi de grau, / [...] / La arie, batoza duduia mestecand snopii, / [...] / " Treci şi-ţi plăteşte datoria către statul / Muncitorilor şi ţăranilor, a poruncit. / Taica a ridicat un sac deasupra capului, / L-a trantit la picioarele tovarăşului, / Boabele s-au risipit îngropand cizmele militare. / Ne-am întors acasă cu carul gol. / Noaptea, cainele a început să bată la om străin. / Au venit cu un Gaz şi l-au ridicat pe taica, / Să dea socoteală statului..." (Cote - p. 36 sq.); tot cu "duba neagră" luau la puşcărie şi sătenii bănuiţi a avea legături cu "partizanii", cu organizatorii rezistenţei anticomuniste din "creierul munţilor Carpaţi": "Un huruit de maşină a spart liniştea vascoasă, / Era duba neagră de care sătenii se temeau ca de ciumă, / Au bubuit în poarta lui Torocea şi l-au luat / Desculţ, numai în izmene, fără pălărie, / Cică i-ar fi tăinuit pe partizanii din munţi / în coliba lui de pe cracul Mercii" (Soarta unui ţăran sărac - p. 42); un alt tablou memorabil este cel ce poartă titlul Slujba de îngropăciune a prunilor - la un ordin dat "de la raion", preşedintele Cooperativei Agricole de Producţie distruge livezile de pruni din satul almăjan; Cornu, tractoristul ceapeului, adună "cu de la sine putere, / Toţi prunii în croul lui Boboloş. / Se făcuse o catedrală de pruni. / [...] / Noaptea, la lumina farurilor, / Popa Macu, crasnicul Ledăru şi Cornu / Au făcut slujbă de îngropăciune prunilor" ( p. 68); antologică este şi scena în care elevii şi dascălii de la şcoala din sat bocesc " obligaţi / supravegheaţi de un ofiţer - "moartea tătucului Stalin" (moarte survenită în 1953, cand Ion Marin Almăjan era unul dintre şcolarii "ce mergeau pe 13 ani"); etc.

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Revista AGERO Stuttgart /2011
http://www.agero-stuttgart.de

Amintiri despre tarani (editura Hestia / David Press Print, 2011) de Ion Marin Almajan.

 ION MARIN ALMĂJAN

                                           

Scrieri:
Sunt dator cu  o durere, povestiri,  Ed. Eminescu, București 1970
Spune-mi, unde duce acest drum?, roman, Ed. Eminescu, Bucuresti 1972
Neîmpăcați în mânie,
roman, Ed. Eminescu , București 1974
Sentimentul puterii,
roman, Ed. Eminescu, București, 1976
Tornada,
roman, Ed. Eminescu, București 1980
Întoarcerea spre asfințituri,
povestiri, Ed. Facla, Timișoara 1984
În afara gloriei,
roman, vol.I, Ed. Renașterea, Timișoara 1994
Vremea hahalerelor,
pamflete politice, Ed. Augusta, Timișoara 1998
Mătușa  mea Maria Theresia,
povestiri, Ed. Augusta, Timișoara 2003
În afara gloriei,
roman, vol I și II, editie revăzutä și adăugită, Ed. Excelsior Art, Timisoara, 2006
Ca mierea, ca fierea-cuvântul,
publicistică, Ed. Excelsior Art, Timișoara 2007;
Amintiri despre țărani, poeme, Ed.Hestia/David Press Print, Timișoara 2011
Ediții:
Țara Almäjului,
cercetari monografice , Ed. Mirton, Timișoara 2004
Emil Petrovici-Folclor din Valea Almăjului, Ed. Waldpress,Timișoara 2005
Traduceri:
Requiem per una regina,
povestiri, Ed. Impegno 80, Mazara del Vallo, Sicilia, Italia, 1984
Poeti romeni contemporanei( antologie de Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu. Ion Marin Almăjan ), Ed Impegno 80. Mazara del Vallo 1986
Tornado,
roman, Ed. Makedonska Kniga, Skopje,Macedonia, 1982
Deset svremeni rumânski raskazvaci(10 prozatori romani contemporani, prezentare Cornel Regman,)  Ed. Narodna cultura,Sofia, Bulgaria 1975

                  

ION MARIN ALMAJAN

 

                       

Premii și distincții:
Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor,Filiala Timisoara, pentru întreaga opera, 1996;
Premiul literar pentru proză al Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilorpentru cartea: Mätușa  mea Maria Theresia, 2003;
Ordinul Național Meritul cultural clasa a IV-a, 1974;
Diploma de onoare a Centrului Universitar Timișoara ”pentru merite deosebite în promovarea operei eminesciene”, 1989;
Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, 2002;
Placheta de Cetäțean de onoare al orașului Mazara del Valio, Sicilia, 1986;
Premiul anual de creație Persona Maxima al Bibliotecii județene "Paul lorgovici", Reșița, 2000;
Diploma de onoare- Liga de prietenie româno-sârbă 2000, „ pentru contribuții remarcabile la promovarea prieteniei româno-sârbe”;
Diploma de cetățean de onoare al comunei Dalboșeț, 2001;
Diploma de Excelențä- Consiliul Judetean,Centrul de culturã si civilizație tradiționalã Caraș-Severin, revista Reflex, 2004, ”pentru măiestria,originalitatea și profunzimea scrisului  său despre ținutul Banatului și oamenii lui”;
Diploma de onoare - Mitropolia Banatului, 2004;
Diploma de Excelență- Filarmonica Banatul, 2004 ;
Diploma de excelențä-Primäria Caransebeș și Biblioteca "Mihail Haliciu", 2003;
Diplomă de Onoare- Facultatea de Arte ,Universitatea de Vest,2005,” pentru merite deosebite în domeniul creației și al promovării valorilor culturale”;
Premiul de Excelențä - Asociația Română pentru Patrimoniu, pentru ansamblul operei, Bucuresti, 2006;
Diploma de Excelență - In Magistri honorem- Biblioteca municipalã Lugoj si Cenaclul ”Banat” al Casei de Culturä a sindicatelor Lugoj, 2007, ”pentru contribuție esențială la propășirea prozei românești”;
 Diplomă de excelență-Casa de cultură a Municipiului Timișoara 2010,” pentru întreaga operă scrisă și contribuția inestimabilă m la îmbogățirea patrimoniului spiritual al Banatului...”
Diplomă de excelență-Asociația culturală și revista satului bănățean ”Suflet nou ” ” pentru contribuții deosebite la promovarea și conservarea tradițiilor satului românesc...”

Alexandru Nemoianu : ” Festival almăjan “

 Alexandru Nemoianu

Acest festival este prilej de întâlnire între prieteni şi rudenii. Aşa cum îi spune numele, este mai ales prilej de prăznuire, de bucurie. Fiind aşa, trebuie să ne întrebăm ce anume sărbătorim, ce anume prăznuim? Iar răspunsul este -Tradiţia unui loc special. In primul rând aş vrea să spun că fiecare „loc” este şi trebuie să fie special; special, deoarece în planul Creaţiei nimic nu este uniform şi plictisitor. Uniform şi plictisitor este doar păcatul şi stăpânirea necuratului. În această înţelegere, cei care suntem şi ţinem de un anume loc, trebuie să ne bucurăm în asta şi deci să sărbătorim acel loc. Iar acestea fiind spuse mai trebuie să menţionez că rostul acestei întâlniri este şi acela de a onora Tradiţia acestui loc în care şi întru care suntem.

Istoria românească şi almăjană, deşi presărată cu dezastre, întreruperi şi dureroase fragmentări de curgere istorică, înfăţişează în acelaşi timp o incredibilă continuitate de trăire duhovnicească. O continuitate colectivă vie a unei înţelegeri străvechi, a diferenţei dintre bine şi rău, altfel spus, a unui model existenţial străvechi, a unei moşteniri bogate, primită şi trecută din generaţie în generaţie. În această înţelegere, Tradiţia este un întreg care cuprinde şi diferitele tradiţii (artistice, sociale, şi aşa mai departe). Tradiţia este un întreg, o entitate vie, care pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea nu înseamnă osificarea, căci este un trup viu, ea se schimbă în formă, dar rămâne aceeaşi în duh. Tradiţia înseamnă iubirea de lucrarea lui Dumnezeu şi „iubirea nu cade niciodată” (Sf. Pavel, I Corinteni, 13.) Iar modul în care ne arătăm ataşamentul faţă de Tradiţia noastră almăjană poate fi nesfârşit de felurit: prin cântec, prin port, prin scris, prin simpla mândrie de a afirma apartenenţa la ea. Menţiune specială se cuvine Profesorilor, dascălilor din Almăj, pentru truda rodnică de a păstra şi cultiva Tradiţia almăjană şi încă mai vârtos eminentului colectiv al revistei „Almăjana” (redactor-şef – poetul Iosif Băcilă).

Modul în care această Tradiţie lucrează l-aş ilustra prin prezentarea, foarte pe scurt, a unei cărţi cu totul excepţionale: Ion Marin Almăjan, Mătuşa mea Maria Theresia, despre care am mai scris. Voi relua câteva idei nuanţându-le. Nu este o carte lungă, abia 88 de pagini, dar extrem de plină de învăţătură şi, mai ales învăţătura vie, de folos azi şi mereu.

Scriitorul creează o „limbă” (aşa cum Mihail Sadoveanu a creat în Fraţii Jderi), miezoasă şi armonioasă. Folosind ca substrat Cronica Protopopului Nicolae Stoica (înnobilat de unul singur ca fiind „de” Haţeg), din care au fost reţinute paginile referitoare la Almăj, deşi este stăpânit întregul material şi folosit atunci când este nevoie (spre exemplu, pentru a ilustra starea de spirit a Bănăţenilor faţă cu războaiele dintre Otomani şi Imperiali, I. M. Almăjan citează memorabila strigătură a bănăţenilor din „pustă”, din acea vreme, „ţine Doamne tot aşa, nici cu Turcu, nici cu Neamţul”), autorul ne prezintă Almăjul veacului XVIII (veacul hotărâtor în formarea Banatului modern) viu, cu necazurile şi bucuriile lui. Alături de cronică, sunt adăugate povestiri locale, observaţii directe şi intuiţia poetică, „firul” ce leagă vremile între ele. În acest chip,  Almăjan ne arată o lume vie cu oameni care nu se deosebesc esenţial de noi, cu oameni pe care îi ştim şi îi simţim rudenii, pînă la punctul de a putea numi, pe împărăteasa Maria Theresia, „mătuşa”. Ion Marin Almăjan înfăptuieşte un lucru pe care puţini istorici sau filozofi ai istoriei îl pricep şi anume că nu „evenimentele” sunt esenţiale pentru înţelegerea istoriei, ci modul în care „persoana” umană reacţionează. Căci „evenimentele” sunt trecătoare şi secundare, dar „persoana” umană este veşnică. În această înţelegere cartea este plină cu întâmplări pe care, în alte chipuri, le-am trăit fiecare dintre noi. (Spre exemplu povestind trecerea de la Mehadia la Spitalul Militar, lazaretul din Bozovici, la vreme de iarnă, a Protopopului, este amintit că, din pricina inundaţiilor, a trebuit să fie făcut un ocol prin Borloveni. Cu ochii minţii am văzut vie scena, aducându-mi aminte de drumurile cu „cocia”, ce le făceam, fiind copil, de la şi spre gara din Iablaniţa de la Borloveni, în anii 50. Era acelaşi drum şi erau aceleaşi necazuri pe el.)

Cartea lui Ion Marin Almăjan este un exemplu de înţelegere a ce înseamnă „a fi” în şi întru Tradiţie. Mai mult, este un exemplu de comportament omenesc în relaţia cu Creatorul. Darurile pe care le primim, noi trebuie să le înfăţişăm Celui care ni le-a dat, cu adaos, cu contribuţia noastră omenească şi deplin este dovedit acest lucru, de faptul că Darurile, ce sunt sfinţite în vremea Sfintei Liturghii, transformate în Trupul şi Sângele Domnului, nu sunt spice de grâu şi boabe de strugure, ci preschimbate, prin lucrul omenesc, în pâine şi vin. Această carte, sunt încredinţat, va fi punct de referinţă în literatura românească şi bănăţeană de acum şi din totdeauna.

S-ar cuveni să urmăm exemplul lui Ion Marin Almăjan şi poate că astfel ni se întâmplă ceea ce se spune că i s-a întâmplat la bătrâneţe pictorului Rembrandt.

Bătrân şi uitat, el s-a dus într-o seară la clădirea unde ştia că fusese Primăria din Rotterdam. A fost informat că Primăria nu mai funcţionează acolo. Atunci a scos o monedă din buzunar, a dat-o paznicului şi l-a rugat să îl lase să intre câteva minute. Odată intrat, el a aprins o lumânare şi a ridicat-o spre peretele pe care, cu ani în urmă, îi pictase pe membrii Consiliului orăşenesc. A privit câteva clipe şi apoi a ieşit afară murmurând:. „Nu am trăit degeaba!”

Să fii în Tradiţia almăjană, chiar şi numai ca simplu trăitor al ei, înseamnă că la capătul vieţii să poţi spune acelaşi lucru.

ALEXANDRU NEMOIANU

„Ţara Almăjului“

”Almăj, Almăj, ţară cu zâne prin poiene, cu foc nespus în inimă şi cu flori pe ii, când vei ieşi din ursit de Cenuşăreasă uitată, când vei smulge vieţii drepturile ce ţi se cuvin?”, scria în ”Oameni şi locuri din Căraş , în 1940,  scriitorul Virgil Birou. Numai că Ţării Almăjului, parte a ţării România , nu-i  sunt caracteristice  doar frumuseţea peisagistică şi bogăţia legendelor invocate de Birou. Ea are ,deopotrivă, o istorie bogată şi frământată, aidoma istoriei Banatului în care se integrează. Urmele arheologice grăiesc despre prezenţa, încă din neolitic, a omului pe acest teritoriu , despre vitejii daci, despre  sofisticata  civilizaţie  romană adusă de  legiunile lui Traian. Sunt impresionante   semnele  creştinismului timpuriu, dovadă a  legăturii dintre oamenii locului şi Dumnezeu. Din Almăj s-au ridicat personalităţi de seamă ale ştiinţei, artei, culturii şi literaturii româneşti

Ţara Almăjului n-a cunoscut din păcate , în pofida bogăţiilor subsolului şi a frumuseţii peisajului, a hărniciei bunicilor şi străbunicilor  noştri,( căci despre cei de acum   nici că se cuvine a aminti   !) înflorirea pe care o merita, ea rămânând , aşa cum scria Birou o cenuşăreasă a Banatului. Spre deosebire de alte regiuni ale ţării, în Almăj nu s-a născut după 1989, nici o pensiune agroturistică, deşi rezervaţia mulinologică de la ”Eftimie Murgu”, ”Lacul  Dracului”, Cheile Nerei şi altele  sunt perle ale turismului european şi merită să fie văzute şi admirate. Nici măcar hotelul construit înainte de 1989, în Bozovici, nu a  putut fi refăcut şi pus la dispoziţia vizitatorilor. Dimpotrivă, cu o indiferenţă condamnabilă, el este lăsat să se părăginească. Aceeaşi soartă au avut-o fabricile de caşcaval de la Bozovici şi de la Prigor, un caşcaval făcut din lapte smâtnânos, cu un gust fără egal. Scriu despre toate acestea cu sufletul îndurerat, încercând să uit starea catastrofală a  drumurilor de la Bozovici spre Moceriş sau de la Bozovici spre Dalboşeţ, Șopotul Nou. Cine  se încumetă să pătrundă în Almăj pe asemenea şosele de calvar? Zic şosele, în realitate sunt căi ale Iadului! Și o ultimă şi uluitoare realitate. La porunca ministrului ungur al sănătăţii din guvernul Boc, spitalul din Bozovici, ridicat cu eforturi uriaşe acum şaizeci de ani, condus cu strălucire de doctorul Olariu, fie ieratat! a fost închis, bolnavii fiind scoşi din saloane şi trimişi să moară acasă. Până la primul spital, de la Reşiţa,spre care bolnavii  almăjeni se pot târâ, sunt şaptezeci de km. De hârtoape. Scapă cine are zile.

ION MARIN ALMĂJAN

Pentru Ion Marin Almăjan - „Viaţa ca o cutie care sună a dor“

Veronica Balaj

 Ion Marin Almăjan este un e prozator de forţă. Aşa îl cunoaştem noi, aşa îl ştie lumea literară.

 Acum însă, a făcut un viraj brusc, incitant, spre poem.

„Scrieţi o carte de poeme?” ar fi venit fireşte întrebarea şi uluirea dacă ar fi mărturisit domnia sa ce are în plan.

Dar nu a spus nimănui. Până ce nu am fost invitaţi să primim volumul.

 Totul începe cu o mărturie după care, lumea începe să trăiască literar/ vizual/, ca într-o pagină reală.

Autorul a strecurat în cuvânt flacără unor vechi întâmplări dintr-o lume fermecătoare, păstrată în adâncul sinelui său şi ne-a atras în cursa unei lecturi care nu se poate face decât la limita patimii. Cum altfel s-ar putea când e vorba de omenesc, de viaţă, de mărturisire, de taină, de tremur, de năvala unor vremi?

Cititorul intră aşadar într-un spaţiu fantast şi totodată istoric.

 Dualitatea este aici la fel de firească precum dualitatea lumină-întuneric sau bine-rău.

„În lume toate au un rost şi o lege”, se spune într-un vers.

Şi chiar asta ţine legate sensurile cuvintelor strunite foarte bine.

Într-o cadenţă personală.

Adică, în note grav-temperate, lirice fără să fie lacrimogene, ofensive în limita decenţei, ironice şi tandre.

Restituirea unei atmosfere dintr-un univers irecuperabil este săvârşită cu măiestrie.

Ne alăturăm personajelor, întâmplărilor unei lumi rememorate, retrăite, dăruită nouă, în semn de neuitare. O lume pasională, armonioasă prin disonanţe, precum viaţa însăşi, o lume onorabilă, care ţine seama cu stricteţe de nişte legi morale, o lume onestă şi orgolioasă, trudită şi decentă. Oricine alunecă înafara acestor norme este amendat dar în formule nedureroase, uşor hazlii (vezi ce păţeşte lăudărosul ”filozof al satului”), lăsat într-un sac la marginea pădurii… Iubirile secrete se consumă cu patimă, desigur şi sfârşesc uneori în mod rizibil, fără dramatizări. Cine caută comori, nu are parte de ele, chiar dacă sunt moştenirea locului din vremea împărătesei Maria Tereza.

Cuvântul cu miez este cheia folosită de autor.

Sensul subtil răzbate din frazarea perfectă, din îmbinarea cu meşteşug ales a sensurilor, apelându-se la cuvinte specifice zonei, cuvinte expresii de coloratură a universului rural din Almăj (cartea beneficiază la finalul său şi de un glosar de termeni), totul intră în firul epic al poemelor atât de firesc încât, avem impresia că suntem noi înşine părtaşi la cele prezentate: Popa Bădâni are statura „boboloşată”, Gh.Chichirez este speriat taman în drumul străbătut noapte prin pădurea tăcută, de un „târș” agăţat de cojoc… ori, ce frumos spus, răchia pitită de soţie, în grămada de bucliuc, se transformă în „pârjol” sufletesc pentru uica nedreptăţit şi privat de porţia de băutură.

Acelaşi rol de sugestie şi conturare a situaţiilor îl au cuvintele şi atunci când lucrurile nu sunt deloc bune, calme, precum s-ar cuveni.

Istoria a năvălit şi acolo cu durităţile ei monstruoase.

Stalin e neplâns de-adevăratelea, dar pedepsit e copilul care i-a dorit creştineşte iertarea de păcate. Taica, rămâne fără nici un bob de grâu deşi, conform tradiţiei, „pâinea trebuia să îndulcească duminicile şi sărbătorile”, minunată imagine. Dar ce să spunem când „bate partidul la poartă”?

Latura mitică a vieţii satului face parte din context. Din respirata diurnă. La moara lui Urmoacaru (nume simbolic, s-ar putea face o pagină de consideraţii şi aici, „ur”, înseamnă în limbile germanice vechi… străvechi), la moara acestuia se zice, că se macină păcatele necredincioşilor de către diavoli, e ceva necurat acolo din moment ce lumea îl ocoleşte pe morar. „Că văzuseră la ceasul dintâi după miezul nopţii/ Cum moara se învârtea în pale de foc/ Iar împrejurul ei jucau dracii şi drăciţele.”/

Călin, ciobanul rămâne mut după întâlnirea cu lupul…

Un univers cu coordonate proprii pe care azi nu le mai găsim în întregime este salvat de la uitare prin poeme, prin cuvântul stilizat artistic. Raportul cu Timpul este în balans între atunci şi acum fără băgare de seamă.

Era o lume care accepta cu înţelepciune ofensivă tandră a vremii și cu durere și încrâncenare pe cea a vremurilor, o lume care nu voia să deregleze ornicul moral, obişnuit în zona: cinste, patos, dăruire, decenţă, onoare… trecerea timpului este ca o muzică interioară a fiecăruia.

Autorul însuşi doreşte sporirea acestei armonii morale, a unei lumi cu pârghii în real şi fantast. Adăugând sunete de dor, desigur, de aceea , din când în când, Bunicul se-ntoarce din ceruri şi ară pământul rămas în paragină.

„Un bărbat ţinând coarnele plugului

 Cu pălăria trasă pe ceafă

E bunicul meu întors de dincolo de moarte

Să-şi are pământurile pe care eu le-am lăsat

Într-o încremenită părăginire”. (p. 8)

Cu o asemenea imagine, ideea de restituire a unei culturi, a unei tradiţii, precum reuşeşte acest volum, este un punct de referinţă în lumea contemporană când se amestecă identităţile.

Alt act de identitate decât istoria în secvenţe temporale a unor obiceiuri şi norme morale, nu avem.

VERONICA BALAJ

„Portretul, o lume“

 Aurel Gheorghe Ardeleanu

Astfel se intitulează proiectul artistic al unuia din cei mai importanți sculptori ai Banatului, Aurel Gheorghe Ardeleanu. Cu trudă sisifică, cu talent ,Aurel GH. Ardeleanu a realizat peste 80 de portrete ale unor mari personalități ale istoriei, artei și culturii Banatului. Amintesc dintre acestea pe: Alexandru Mocioni, patriot din secolul al XIX-lea compozitor, mecena, creatorul Partidului Național Român din Banat,  patriarhul  Miron Cristea, compozitorul Filaret Barbu,  istoricul și etnograful Virgil Miloia, creatorul Muzeului Banatului, dirijorul și compozitorul Nicolae Boboc, pictorul naiv Viorel Cristea, scriitorii Sorin Titel, Paul Eugen Banciu, Eugen Dorcescu, Ion Marin Almăjan, actorul Vladimir Jurăscu etc, dar și personalități  românești care au  trecut prin Timișoara, precum colonelul Virgil Economu, comandantul trupelor române care au eliberat la 3 august 1919 Timișoara, domnitorul Al. Ioan Cuza și alții. Dintre cele 80 de lucrări , 25 sunt de artă monumentală  fiind plasate în Timișoara, Lugoj, Caransebeș, Făget, dominând și luminând cu frumusețea trăsăturilor  lor, amintind contemporanilor   de rolul pe care l-au  jucat în deșteptarea românilor din această provincie aflată în lungul istoriei sale sub dominație străină, dar și de contribuția lor la dezvoltarea artei și culturii  românești din Banat. Statuile sunt prin, ceea ce reprezintă, dar și prin măestria cu care au fost realizate de sculptor,  repere ale  localităților unde au fost ridicate pe socluri,  dar în același timp și mesaje pentru cei ce vor poposi  pentru o clipă înaintea lor  determinându-i să mediteze la destinul acestei frumoase și bogate  zone românești.

ION MARIN ALMĂJAN

"Ion Marin Almăjan - un OM al CETĂŢII "

Citate celebre

ION MARIN ALMAJAN citat despre strămoş

Strămoşii mei au bătut Europa în lung şi-n lat, udand-o cu sangele lor.

ION MARIN ALMAJAN citat despre ideal

Idealul vieţii mele a fost şi a rămas datoria pe care mi-a încredinţat-o, la naştere, ursitoarea, de a fi util acestui pămant, semenilor mei, neamului meu. M-am străduit să las urme ale trecerii mele. Cat mai trainice.

Neîmpăcatii în minie-I.M.Almăjan

Sentimentul puterii - I.M.Almăjan

-

Întoarcerea spre asfinţiri - I.M.Almăjan

In afara gloriei - I.M.Almăjan

Tornada - I.M.Almăjan