luni, 8 ianuarie 2018

Gânduri despre lumea de azi (7)



6 februarie 2018
Nu știu dacă cei care susțin că suntem cea mai veche civilizație din Europa au dreptate. Tăblițele de la Tărtăria, Gânditorul de la Hamangia și altele par să susțină o asemenea idee.Ion și Măria din „Peștera cu oase” de la Anina dovedesc cea mai veche prezență umană din Europa A renăscut cu mai mare avânt curentul dacofililor sau dacologilor. Pe Internet circulă o listă impresionantă cu mari personalități mondiale, începând cu grecii antici care aduc elogii civilizației traco-daco -getă. Se firmă că latina populară a fost în fapt limba dacă , din care se trag toate limbile neamurilor numite acum latine .Mie mi-a plăcut să cred, bazat pe cele învățate de la dascălii noștri: Tohăneanu, Stan, Iovănescu etc dar și din deducții proprii, că strămoșii noștri au fost glorioșii romani. Am pășit prima dată în Citta eterna, Roma, copleșit de măreția ei imperială.M-am oprit, firește, în fața Columnei lui Traian. I-am spus prietenului meu, poetul sicilian Rolando Certa, ecco il mio genitore- iată strămoșul, părintele meu, ceea ce l-a amuzat pe Certa., care era mare admirator al culturii și civilizații grecești, spunând că ei, sicilienii se revendică din această civilizație, peste care s-au așezat. cea franceză, arabă etc.E adevărat că la Arcul lui Constantin străjuiesc două statui impresionante- doi daci. În fapt, în mai multe zone ale Romei i-am întâlnit, la Santa Maria Dellavale, în Muzeul Vaticanului, ca să nu mai zic de Columnă. Care este , în fapt, spun specialiștii, un omagiu adus celor învinși. Ceea ce se întâmplă foarte rar ca învingătorii sau învingătorul, în cazul nostru împăratul Traian, să poruncească ridicare unei columne în amintirea biruinței din Dacia.

*




5 februarie 2018
Astăzi, dacă scriu, în cărți sau doar pe acest facebook, despre patrie, patriotism, despre prețuirea valorilor tradiționale românești, cu admirație față de personalitățile ce au zidit, unii cu jertfa propriei vieți, alții cu ani de închisoare,sau pur și simplu prin osârdia minții și talentului lor, sunt considerat vetust, depășit, patriotard, șovin. Dacă însă aș schimba macazul și mi-ar trece prin cap să scriu un roman pornografic, spunând pe șleau organelor sexuale ale bărbatului, mai cu seamă, dar și ale femeii, dacă aș promova scatofagismul, zoofilismul și alte -isme de acest fel, dacă aș bâjbâi pe parcursul a sute de pagini descriind monștrii interiori sau coborâți din te miri ce lumea abracadabrantă, nu mă îndoiesc de elogiile ce ar curge asupra mea din partea obrazelor subțiri și a gusturilor sofisticate. Dacă sunt psd-ist sau doar simpatizez cu psd-ul, sunt un monstru, un neocomunist, un nostalgic, un fost colaboraționist, un înapoiat mintal. Dacă nu votez și nu simpatizez cu acest partid, ci cu un altul, să zicem pnl (dar nu al lui Tăriceanu) se schimbă calimera. Toate se judecă în lumea noastră românească în alb negru, în rău și bun, în dușman și prieten, în al nostru sau al lor. Ne-am întors în anii 1950, doar că acum ținta nu este burghezo-moșierimea. Mă întreb: cui prodest? Cui folosește? României și românilor în nici un caz, după cum se vede și se simte.

*

29 ianuarie 2018
Cred că a venit sfârșitul lumii. Până acum, timp de 27 de ani am avut miniștri ai culturii care nu știau limba română, fiind de altă naționalitate, am avut ginecolog la agricultură, miniștri ai armatei tot felul de căprari ajunși generali peste noapte, agronom la economie sau industrie, dar un ministru agramat la Educație n-am mai avut. Și nici asta nu ar fi chiar de râsul curcilor, de bătaia de joc a Europei și poate și a altor continente, dar ca rectorii universităților din țară, deci crema- cremelor, prin Consiliul național al rectorilor, să adreseze o scrisoare de susținere a ministrului agramat, acesta este de domeniul fantasticului, al fabulosului, al ridicolului și mi-e frică că am epuizat toate epitetele care arată un singur și tragic fapt-degradarea societății românești datorată politicienilor români. Mare om e teleormăneanul! Jos pălăria!





*



28 ianuarie 2018
Am să vă fac o mărturisire care sunt aproape sigur îmi va atrage reproșuri grave și acuze de aceeași mărime. Îmi asum însă acest risc și scriu că, după credința mea, în acești 27 de ani populația din România a cunoscut o cădere adâncă nu doar din punct de vedere economic, dar și sau mai ales spiritual și cultural. Nu este un secret pentru nimeni că școala românească, cândva respectată în Europa, și nu numai, este la ananghie, Cu o zestre materială de secol XIX, cu niște clădiri în care să nu adăpostești nici vitele, cu aceleași toalete de toată spurcăciunea, cu dascăli prost plătiți și prost pregătiți, școala aruncă în lume semianalfabeți, tineri fără nici un ideal, îngroșând o societate vulgară, clocotind de ură, ură pentru tot ce e român, inclusiv pentru țara în care s-a născut.Condusă de ipochimeni și ei semianalfabeți, sau cu studii cumpărate, murdari la chip dar și mai murdari în suflet, România jefuită de tâlhari autohtoni dar și străini a ajuns un fel de corabie fără cârmaci, bătută de toate vânturile și furtunile, zdrențuită de nesocotința celor din frunte, de lipsa de demnitate și curaj. Da, la acest ceas sunt destui care justifică lipsa noastră de demnitate națională, prin pomenile pe care ni le face UE, pomeni ce au umplut și umplu încă buzunarele acestor hoți, ce s-au constituit într-o camarilă adunată la poalele unui rege nebun.
În lungul istoriei ei, România a avut ca temelie satul, țăranul, talpa țării, cum i se spune. Din rândul acestor țărani s-au ridicat în majoritate absolută geniile românilor, marile personalități din toate domeniile. Cu foarte mici excepții, acum satele sunt fie muribunde prin depopulare, fie pustiite prin sărăcie.
Mă uit la multele posturi de televiziune care nu contenesc să bolborosească cu aceeași înțelepți gregari și ei, despre ceea ce se petrece în lumea politicienilor. Zi de zi, ceas de cea, aceeași bolboroseală, aceleași stupidități. Despre situația țării, a vieții românilor, despre nevoile și suferințele lor nici o vorbăl, de parcă România ar fi ruptă în două, de o parte guvernul, parlamentul, președintele și dincolo în negură, s-ar putea să fie românii, satele și orașele României. Ce sau cine ne va salva, sau va salva România? O va scoate din negura în care s-a prăbușit? Nu cred că ar trebui să așteptăm un salvator din afară, căci sigur nu va veni.

*

24 ianuarie 2018
Et in Arcadia ego. Dar eu nu am fost în Arcadia, adică la Teleorman. Singurul lucru plăcut care-mi amintește de acest ținut din partea Munteniei a fost un grup de cântăreți de muzică haiducească condus de regretatul rapsod Liviu Vasilică, parcă așa îl chema. Constat însă că actualul haiduc care conduce cu mână forte PSD și totodată România, depășește cu mult imaginea acelor haiduci de scenă. Și, dintr-odată mă cuprinde teama. De la Stambulul bruxellez mustrările vin tot mai aspre, amenințând, nu capul lui Dragnea, ci nefericita țară, Afară boborul strigă : „Vrem capul lui Moțoc”, adică al PSD condus de haiducul din Teleorman.Unde vom ajunge? Ce se va întâmpla cu această țară peste care plutește blestemul crimei săvârșite în zilele sfinte ale Crăciunului.

*

23 ianuarie 2018
Un excepțional eseu publică Laura Gheorghiu în ziarul Banatul azi cu titlul „„Charlie Hebdo și valul de emigranți”. Reamintind ceea ce s-a întâmplat în urmă cu trei ani cu săptămânalul satiric francez care, prin obiceiurile sale de a persifla,de a lua în răspăr totul, fără teamă și rușine, a declanșat valul de atentate asupra redacției sale dar și în alte locuri din Paris, Laura pune o legitimă și atât de necesară întrebare: „ unde ar trebui desenată o linie roșie care să delimiteze compasiunea pentru refugiații de război și, respectiv, unde ar fi cazul să lucreze vigilența și stăruința în a apăra echilibrul valorilor, cultura europeană în fața iminentei ei disoluții? Mai suntem capabili să ne protejăm identitatea sau am căzut deja atât de jos, încât acesta nu mai contează și o putem scoate la mezat?”. „Faptul că Franța este un stat laic, scrie autoarea, nu incumbă nicidecum libertatea de a spune orice, oriunde, oricui. Și acesta pentru simplul fapt că libertatea nu este absolută. Libertatea , spre a fi reală, are limite pe care și le recunoaște și protejează”. Iar, în ceea ce privește libertatea de expresie, acesta în viziunea aceleași autoarea; „ nu se poate confunda cu dreptul de a știrbi personalitatea umană în exercițiul atribuțiilor sale, nu echivalează cu încălcarea definițiilor și a bunului simț”. Această idee fundamentală a libertății mi se pare că se cere afirmată mereu și repetată până ce societatea românească , în bezmeticia ei actuală, o va înțelege în sensul ei real și o va respecta. Iar dacă nu, atunci să intre în drepturi legea, fără părtinire și fără milă.

*

20 ianuarie 2018
Nu este un secret pentru nimeni că înțelepți ai neamului, lamura intelectuală, indiferent că e alcătuită din filosofi sau artiști dramatici, regizori, publiciști, scriitori etc duc un război pe față împotriva tradiției, obiceiurilor, Bisericii ortodoxe și în ultimă sau chiar în primă instanță a Limbii române, cu toate superbele ei înțelesuri, datorate farmecului creator al țăranului român, eforturilor de secole ale intelectualității, nedespărțită de țară și de țărani, sfios atentă la ceea ce satul românesc a născut în lunga lui zbatere pentru a supraviețui potrivniciilor venite din partea unor neamuri de la sud, de la nord sau de la est, dar și a unora din proprii săi fii. Cum mereu l-am citat pe marele gânditor și om politic Mihail Kogălniceanu, am să reproduc acum câteva pasaje (apud Bogdan Crețu-Actualitatea ideologică a literaturii lui Kogălniceanu din revista Contemporanul, nr. 12/ 1917) : „...O nație însă nu poate decât printr-o amenințare de mare și cumplită pedeapsă a-și renega trecutul, scrie Kogăliceanu în romanul său Tainele inimei, căci adevărata civilizație este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând și îmbunătățind instituțiile trecutului cu ideile și propășirile timpului de față (...) Ce aduceți din țări străine voi europenii cei noi? Straie de la Paris, lornete în nas, datorii în pungă și în adevărate cunoștințe și în folositoare aflări, tufă (,,, ) Propășirea e mai puternică decât prejudecățile popoarelor; și nu este zid destul de puternic și de tare ca să o poată opri în drumul său.Românii, prin poziția geografică, politică, morală și etnografică sunt datori mai mult decât orișicare altă nație de a nu rămânea străini la tot ce face gloria și puterea secolului. Mici și slabi, ei nu se pot face mari și tari decât prin civilizație, adică prin îmbunătățirea intelectuală și materială a țării(...) Civilizația nu izgonește nicidecum ideile și năravurile( în sens de obiceiuri, n. m.) naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și al omenirii în general. Noi, însă, în pretenția de a ne civiliza, am lăpădat tot ce era bun pământesc și n-am păstrat decât abuzurile vechi, înmulțindu-le cu abuzurile noi, ale unei rău înțelese și mincinoase civilizații” Ce ziceți, ce actual e Kogălniceanu?!

*

19 ianuarie 2018
Constat că sunt un bătrân învechit și scos în afara societății contemporane. Pe vremea când eram școler se învăța Limba rusă. Greu mi-a fost să mă apropii de ea. Noroc, de filmele mari rusești, singurele pe care caravana cinematografică ni le aducea la Dalboșeț, apoi de cântecele populare din aceste filme, și mai târziu de cărțile lui Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Lermontov, mai târziu ale lui Șolohov etc. La liceu am fost pus în situația să învăț germana și franceza, Chinuitoare germana, mai aproape de gustul meu franceza. La facultate a trebuit să continui cu germana, secundar ca specializare și m-am mai apropiat puțin de franceză. Apoi din instnict și poate prin sângele vreunui strămoș, am ghicit frumusețile italianei, Și am crezut despre mine că eram un intelectual stimabil. Dar, după 1990 a năvălit în spațiul românesc, ca și în întreaga Europă, engleza, a cucerit totul și a pus la colț celelalte limbi. Și am ajuns să mă uit ca prostul la o seamă de vorbitori de la televizor, la ceea ce scriu unii autori prin publicații. Să vă dau un exemplu. În revista Dilema o doamnă Dendrino, un nume ce ne evocă un compozitor talentat, vorbește despre coaching și încredere și stimă de sine. Doamna zice că misiunea ei și a altora (?) este să faciliteze „schimbarea pentru a face diferență în jurul nostru (mi se pare că sună într-un fel bizar în limba română; în engleză ar fi : Enabling change to make a difference) ”etc. Și la un moment dat reporterul o întreabă: în ce măsură coachingul e la modă în România? Vă întreb și eu oameni buni ce modă e asta cu coaching și alte asemenea barbarisme pe care limba română nu le poate traduce? Să nu-mi ziceți să mă duc să mă culc, vă rog.


*

14 ianuarie 2018
Astăzi l-am auzit pe Traian Băsescu, la unul din posturile de televiziune, vorbind cu pasiune și entuziasm despre ideea nu știu cărui personaj important din vârful UE de a se forma Statele Unite ale Europei, aceasta presupunând transformarea țărilor în provincii ale acestor State Unite, cu guverne și parlamente regionale. Mărturisesc, fără ezitare, că dacă mi-ar fi posibil, l-aș trimite pe acest individ în fața plutonului de execuție. Un trădător de țară nu cred că merită altă pedeapsă.

*

13 ianuarie 2018
...Atunci, în realitate nu ești destul de demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație, într-adevăr ești nedemn să porți făclia”. ( Fragment din scrisoarea marei regine Maria către nevrednicul ei fiu Carol, devenit prin lovitură de stat regele Carol al II-lea, în timpul domniei căruia Statul Român a pierdut bune părți din teritoriul să național, iar corupția a înflorit ca niciodată până după 1989. Marea regină s-a dus în veșnicie umilită de acest fiu al Încornoratului. Când sicriul cu trupul neînsuflețit al Reginei a fost primit de garda de onoare pe Otopeni, onorul i-a fost dat cu baionetele spre pământ, omagiu suprem al Armatei Române, însemnând inima noastră merge cu tine în mormânt. Ce cinstire înălțătoare pentru „Mama răniților” din primul război mondial și vocea cea mai autoritară și mai ascultată la Congresul de pace de la Paris!


*

10 ianuarie 2018
Ar trebui să fiu stupefiat, dar nu sunt. De o vreme bună scriu că peste viața culturală a Timișoarei s-a așternut o pâclă groasă, a diletantismului și habarnismului, mascate sub fumuri „europeniste”, în realitate de un regionalism stupid. De o vreme, Teatrul german, unul din teatrele care au funcționat cu bune rezultate după 1989, (scriu după 1989, dar el are lungă și bogată istorie, nu așa cum spun unii și alții, că înainte de această dată a fost doar o amărâtă casă de cultură germană!!!) a fost lăsat de magnifica Primărie a Timișoarei, condusă de cel mai inteligent om al urbei (așa cum s-a autodeclarat în auzul tuturor celor care au ascultat răspunsul său la telefonul ziaristei de la Radio București) fără director, o lungă perioadă de timp.Tonul d-lui primar, care își justifica inteligența (acoperindu-și în fond deficiențele manageriale) sub calitatea de prof. dr. ing. a fost de un bădărănism greu de acceptat la un om cu școală așa de înaltă. Să nu vă mai fie de mirare că Timișoara arată atât de ponosită, în pofida excepționalei sale zestre urbanistice creată la sfârșitul secolului XIX, că o seamă de lucruri ca, de pildă, transportul în comun, sunt sub orice critică. Cu slujbași atât de imperiali, Primăria Timișoarei rămâne o citadelă impenetrabilă la vocea „boborului”.

 *

6 ianuarie 2018
Cred că am mai scris despre această binecuvântată vecinătate. Casa în care trăiesc de șase decenii este situată între două sfinte biserici: Biserica având hramul Adormirii Maicii Domnului, cea mai veche biserică ortodoxă din Timișoara (1784) și Biserica catolică din Piața Bălcescu. Dacă ies pe balcon privirea mi se bucură admirând zveltețea semeață, maiestuoasă, a celei din urmă, iar urechile de zvonul dulce al clopotelor celei dintâi.Mă rog lui Dumnezeu ca aceste două semne ale trăirii mele creștine să-mi străjuiască viața până la ultima suflare.
Cum mâine creștinii ortodocși prăznuiesc pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care l-a botezat întru Duh Sfânt pe Mântuitorul Iisus Hristos, gândurile mele frățești se îndreaptă spre toți Ioanii și Ionii, Ioanele și toți cei ce poartă acest nume, dorindu-le să pășească pragul Bisericii și să se împărtășească de har și de bucuria cuvântului lui Dumnezeu și întorși acasă, după sfânta slujbă, să prăznuiască, împreună cu cei dragi ,marea sărbătoare. Doamne Dumnezeul nostru binecuvântează-ne pe noi cei care trăim sub matca dumnezeiască a României, în hotarele ei firești naturale, neîngrădite de hotărârea și poruncilor celor mari și tari ai lumii !