Am să zic că Ion Marin Almăjan este ceea ce se cheamă un temperamental, dar cu gingăşii de adolescent. Încă de la începuturi, din schiţele şi povestirile sale adunate în ”Sunt dator cu o durere”, eroii lui descopereau adversităţi faţă de care duceau o luptă surdă spre a le birui, când nu erau ei înşişi biruiţi. Ceva din mecanica basmului. Eroii lui, tot de la începuturi, şi până astăzi, sunt oameni puternici, senzuali, îndărătnici în înfruntarea cu mediul sau cu adversarii reali sau imaginari, dar şi cu ceva de copii mari în ei. Intelectuali oneşti sau oameni de rând, fără fineţuri, grobieni unii, dar deschişi sau ţărani mucaliţi şi înţelepţi, cu biografii umile, dar şocante, ei sunt surprinşi în conflicte dure şi neiertătoare , ca la prozatorii ardeleni, de tip slavician. În marea lor majoritate, prozatorul îi surprinde în momentele de criză spirituală şi morală . Tocmai pe această stare de cumpănă mizează întotdeauna creatorul, aflându-şi în ea axul emoţional-dramatic al mai tuturor prozelor sale. Aceşti eroi almăjeneni retrăiesc mai tot timpul (în memorie) un trecut neguros, o dramă intimă, un moment crucial, care le zgândăresc fiinţa până la sânge ( …)Dar ceea ce înclin să cred că posedă Ion Marin Almăjan în mod deosebit , în generaţia sa de prozatori , ca un dat personal al scrisului său, este energia demascatoare a eroilor să. Forţa eruptivă de a-şi susţine adevărul lor . Prozatorul ne prezintă în genere cazuri fără ieşire. Fără soluţii. Făpturi surprinse într-o clipă de împietrire tragică. În care drama se declanşează şi se încheie implacabil( vezi Moartea ca o mireasă hoaţă, Întoarcerea spre asfinţituri). Căci existenţa , mediile acestor eroi nu ne sunt prezentate niciodată cu edulcorări, cu menajamente, ci într-o manieră aspră , dar dreaptă, astfel încât cititorul e îndreptat net, cu întreaga lui simpatie ( sau antipatie) spre lumina adevărului, descoperindu-i-se fără echivoc resorturile ascunse ale unor crime morale, făptuite,dar bine dosite sub aparenţa bunei cuviinţe. Căci dacă această proză cucereşte, ea o face , repet, în primul rând, prin accentul ei direct, demascator, prin curajul ei civic indubitabil. Prozatorul, prin prisma unei etici ţărăneşti ancestrale, ţinteşte la armonia morală a individului, care, spre a se smulge din marasm şi a regenera trebuie să revină la izvorul imaculat dintâi, al conştiinţei sale pure, neinfestate de un trai dus în răspăr, în compromisuri şi năclăit de erorile existenţei diurne. Căci exclamă patetic prozatorul,în lumea oarbă a unor ajunşi, a unor rinocerizaţi, e urât de trăit. Acolo unde glasul raţiunii şi al omeniei tace şi apar alte apetituri mitocăneşti, acolo , ne spune el, intră în joc degradarea şi ratarea. Doar caracterele ferme , conduse de probitate, psihologiile simple, dar robuste moral, făpturile nevinovate, venite de la sursa primară a vieţii , sau cei care mai păstrează legătura lor afectivă cu pământul curat al naşterii, nu decad. Ele doar mai aduc cu sine fiorul autentic al existenţei trăite normal. Ca mama bătrână din ”Întoarcere spre asfinţituri”. Bună, naivă, inconştientă de decăderea fiului, ea ia viaţa în piept aşa cum e orânduită de destin, cu aspiraţiile şi bucuriile ei. Numai cei ca ea rămân neatinşi de urâciunile lumeşti, ca o statuie intangibilă a bunătăţii şi binelui suprem, ceilalţi se rostogolesc pe toboganul parvenirii , căzând în zoaiele traiului comod dar fad, ca un erzatz de cafea , şi mustind veşnic de disperare şi spaimă. Prozator acut problematizat, înfipt în solul unei umanităţi pe care el o reprezintă în confruntările sale violente, abordând un stil nud, în fraze laconice, fără abundenţă de frunziş verbal, un expresionism ce cochetează adeseori şi cu naturalismul, armonizând pagini de analiză cu altele de epică viguroasă sau cu pasaje lirice, pigmentând scriitura cu fulguraţii ironice sau aruncând ici-acolo tente de umor neaoş, ţărănesc, portretizând cu savoare, în linia gravurii în alb-negru, de un acut accent expresionist vitriolant, care irupe din temperamentul său epic nestăvilit Şi neguros, Ion Marin Almăjan, între prozatorii generaţiei sale şi ai Timişoarei, se înfăţişează cu o proză de un realism moral atotstăpânitor.O proză care face apel la valorile spirituale inalterabile şi la zăcământul de aur pur din om, care, în ciuda degradării, mai poate , totuşi, păstra , în adâncurile lui de taină, o relicvă sau o eventuală rezervă de tandreţe şi de adevăr , pentru cei de azi şi pentru cei de mâine.(Orizont, 24 aprilie 1987)
ION ARIEŞANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu