luni, 11 martie 2013

„Premiere şi priorităţi timişorene“




Doua edituri, Banatul si Artpress, si doi autori, Ioan Hategan si Maria Carmen Pirse, au realizat o carte de o eleganta ceremonioasa intitulata “Premiere si prioritati timisorene”. Acest prim volum debuteaza cu anul 1154 si se termina la  1900.Pentru a satisface curiozitatea cititorului, voi reproduce cateva asemenea prioritati care  sunt de natura sa confere locul de ” frunce ” nu doar Banatului ci si Capitalei sale.Pelbart , calugar franciscan,nascut la Timisoara 9 1453?15020 este unicul autor de incunabule de pe teritoriul Romaniei.Primul sitem de alimentare cu apa a unei localitati cunoscut in Romania in sec.al XV-lea;cea mai veche fabrica de bere de pe teritoil romanesc a fost infiintata la  1 ianuarie 1716;la anul 1729, Cazarma Translivaniei ( demolata  ]n perioada 1961-65) a fost cea mai lunga  cazarma din Europa;la mijlocul sec. XVIII, contele Merci, guvernatorul Banatului ordona realizarea unei  instalatii hidraulice caree ridica apa din Bega, o filtreaza si o  introduce in Cetate prin canale subterane. La acea data mai aveau asemenea instalatii doar: Londra, Paris si Augsburg:  la 1745 se construieste spitalul municipal, inaintea celui din Budapesta si a lui Allgemeine Krankenhaus din Viena; la 1753 se deschide stagiune teatrala, a treia din fostul imperiu austriac, dupa Viena si Budapesta;, la 1754 se canta in premiera mondiala Missa  Trinitas de Michael Haydn, prezent la inaugurarea Domului romano-catolic:Wolfgang von Kempelen realizeaza prima masina de jucat sah ( 1769-1770): 1771 apare prima publicatie periodica in limba germana din Romania, Temeswarer Nachriten , in acelasi an se intreprinde primul turneu in Romania a unei trupe italienede opera;1775 se inaugureaza perima scoala normala din Romania1789, are loc premiera mondiala a operei  Medeea si Jason de Peter Wintter;1791 are loc premiera pe teritoriul romanesc a  operei  Rapirea din Serai de Mozart; la 1807 se naste  Carl Broky care avea sa devina pictorul curtii regale britanice si al reginei Victoria, in anul 1811 se canta in premiera Simfonia nr.6 in Fa major , Opus 68, Pastorala de Beethoven etc. Premierele si prioritatile timisorene vor continua sa fie redate int cel de al doilea volum si probabil in urmatoarele. Felicitandu-i pe autori pentru frumoasa si interesanta lor lucrare ma gandesc a fi binevenita ca o pledoarie argumentata pentru  integrarea completa a istoriei si culturii Banatului in istoria si cultura romaneasca, integrare ce nu s-a facut, din varii motive, dupa Marea Unire de la 1918.

ION MARIN ALMAJAN

Et in Arcadia ego





Cea dintâi imagine a Aninei mi-am creat-o în urma povestirilor pe care le-am ascultat de la sora bunicii, care era pilăriţă. Adică, umbla prin sate şi strângea ouă pe care le revindea la Anina.” Ştii, copile, la Anina cotăriţele umblă pe sus”, mi-a zis. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez cotăriţele împletite  din nuiele cu care se cărau ştiuleţii sau boabele de cucuruz în pod dar şi alte lucruri din gospodărie, zburând. Ca să zboare le-am adăugat obligatoriu două aripioare. Doar în ziua în care am intrat pentru prima oară în Anina, am realizat cum arătau în realitate cotăriţele care treceau leneş, pântecoase, încărcate cu cărbuni, pe cablurile funicularului, de la mina Maria Theresia, mai târziu Puţul IV, spre Puţul doi. Imediat după coveiul, curba de la Colobrat, în dreptul clădirii care adăpostea cândva ocolul silvic, funicularul se traversa şoseaua ce vine dinspre Steierdorf  şi  o linie ferată locală. Cele două surori, bunica mea şi sora ei  Veta, cu brenţile pline de ouă în spate au căscat gura la cotăriţe, s-au împiedecat de şină şi au dat în brânci. Sutele de ouă din brenţi au luat-o la vale spre disperarea şi jalea celor două pilăriţe.
   Cea de a doua imagine a Aninei care a şocat pe copilul de ţăran venit din Valea Almăjului a fost coşul înalt al Uzinei de electricitate, roţile uriaşe ridicate în vârful unor turnuri de la care porneau cabluri aidoma unor şerpi boua ce coborau în burta muntelui coliviile cu oameni sau cu materiale. Puţurile adânci de sute de metri nu mi le-a putut imagina atunci iar de văzut le-am văzut mult mai târziu, când le-am simţit răcoarea, hăul înspăimântător în care ne-am prăvălit cu colivia ce se zdruncina din toate încheieturile. Student fiind, am lucrat în vacanţe, ca ajutor de miner,  la Puţul principal, numit  atunci Puţul Gheorghiu Dej, la orizontul opt, în abatajul în care nu cu multă vreme în urmă, murise, strivit într-o surpare, ştaigărul Secula. Am încărcat cărbuni cu lopata enormă pe care oprtacii o numeau, în bătaie de joc, inima lui Stalin. Coborând în infernul minei îmi şopteam celebrele versuri ale lui Dante Aligheri :Lasciate ogni speranzza voi ch' entrate.
   Dar, la douăzeci de ani orice loc de pe faţa pământului ţi se pare un Eden. Şi orice femeie tânără un vis de dragoste. La Maial,de Ziua minerului,berea curgea în valuri şi mirosul ispititor al mititeilor declanşa secreţiile gastrice. Pădurea era înfrunzită, de un verde crud, iarba înaltă deja şi mătăsoasă! La Bohui, lacul  îşi încreţea pânza de apă la suflarea vântului sau la bătaia aripei  rândunicilor. Ne cufundam în pădurea adâncă, maiestuoasă, vrăjiţi de trilurile păsărelelor.Vorba cântecului: „ Creşti pădure şi te-ndeasă/ Numai loc de casă-mi lasă/ Loc de casă şi-o cărare/ Să mă duc la mândra-n vale”. Hăuleam vara străbătând drumul spre Taişlont, iar de aici până la Mărghitaş, unde apa rece a lacului ne primea periculos de bucuroasă. Ici-acolo grupurile de alge ne atrăgeau atenţia asupra pericolului  de  a ne scufunda pentru totdeauna în adâncurile verzi.
    La Clubul miner am văzut multe şi minunate filme, spectacole. Într-una din săli, poate chiar în biroul directorului Albu, am înfiinţat împreună cu prietenii mei:inginerul Ion Văcaru, Vasile Creţu, mai târziu etnolog şi profesor universitar, Ion I. Mioc, epigramist şi poet, Pavel Lungu şi alţii, cenaclul literar „ Virgil Birou”. Cu şedinţe furtunoase, critice, în care se prezentau proiecte literare ambiţioase, se visa la academii, vorba genialului nostru poet.
   Aşadar: et in Arcadia ego, şi eu am fost în Arcadia…

                                                                 Ion Marin Almăjan   
   
     

Diploma regelui Ladislau Postumul - 1457



 Ladislas the Posthumous 001.jpg
Confirmă  privilegiile de care s-au bucurat românii bănăţeni din toate cele opt districte : Lugoj , Sebeş , Mehadia , Almăj , Caraşova , Bârzava , Com,eat ş Iladia ( Ilidia ) de-a lungul veacurilor din partea regilor unguri, începând cu Arpadienii şi până la principii ardeleni ai secolului al XVI-lea. Pentru importanţa ei deosebită  o vom reproduce în traducere românească :
            „ Noi, Ladislau, din graţia lui Dumnezeu rege al Ungariei , Boemiei , Dalmaţiei , Croaţiei etc , duce al Austriei şi Stiriei , marchion al Moraviei etc în puterea celor de faţă dăm de ştire tuturor celor ce se cuvine că luând în consideraţiune suplica umilă a credincioşilor noştri Mihai Dees zis de Thomosel ( Tămăşel ) şi Ştefan fiul lui Sysman de Buziaş  înaintată Majestăţilor Noastre în numele lor propriu şi al tuturor nobililor şi cnezilor şi al celorlalţi români din districtele Lujoj , Sebeş , Mehadia , Almăj , Caraşova , Bârzava , Comiat şi Iliadia , considerând mai departe fidelitatea şi serviciile credincioase ale tuturor acestor nobili şi chinezi, precum şi ale celorlalţi români prin care dânşii nu numai predecesorilor noştri regi ai Ungariei , ci chiar înaintea noastră s-au făcut plăcuţi şi vrednici de recunoştinţă ; considerând îndeosebi că avându-şi locuinţele la marginea regatului nostru  , păzesc şi apără vadurile Dunării contra deselor invaziuni ale turcilor , obişnuiţi să devasteze în partea aceea regatul şi să ducă în robie locuitorii acelor părţi fărră privire la etate sau sex şi dânşii nu se sfiesc a-şi expune viaţa şi averea suferind daune , neajunsuri şi nespuse răni ; voind noi să le arătăm şi pentru aceasta gratitudinea noastră ; întărim şi confirmăm cu autoritatea noastră pe seama acelor nobili români, chinezi şi a celorlalţi români de acum şi următori ai lor, în general şi în special, toate acele privilegii ale valahilor şi chinezilor referitoare la libertăţile , prerogativele şi drepturile câştigate , ca şi când ar fi introduse din cuvânt în cuvânt în diploma noastră prezentă ; cu respectarea condiţiilor, sarcinilor şi servituţilor sub care s-au eliberat  şi conces de precedesorii noştri , de regii Ungariei , şi promitem a ţine şi scuti libertăţile, prerogativele şi drepturile fiecăruia dintre dânşii, fie acela mic sau mare .Şi pentru ca aceşti nobili români şi chinezei, prin uniune strânsă între dânşii să poată continua , spre folosul nostru şi al ţării noastre cu mai mult succes serviciile amintite întru apărarea Dunării , drecretăm : ca de acum înainte să nu se doneze în cele opt districte numite, niciodată, posesiuni şi sate vreunui străin decât numai acelora pe care dânşii , în urma serviciilor, îi vor afla vrednici ; că nu vom despărţi aceste opt districte unul de altul, nici vom dona cuiva vreunul din ele ci le vom ţine după modul lor împreunate de sfânta coroană a ţării noastre .Chiar şi districtul Comiat , care odinioară, prin serenisimul principe domn Sigismund , împărat al Romanilor şi rege al Ungariei etc , moşul nostru prea iubit, a fost zălogit lui Ioan de Hunyad, guvernatorul regatului ungar, şi care prin locuitorii acestui district se zice că a fost zălogit de la dânsul, îl anexăm iarăşi la cele şapte districte numite, dispunând ca districtul Comiat să se ţină, ca oricare altul, de corpul districtelor şi să se bucure dimpotrivă cu ele de aceleaşi privilegii. Ne învoim mai departe ca pe nobilii români şi chinezi să nu-i poată judeca nimeni altul ,decât comitele respectiv, care se va alege din timp în timp,iar cei nemulţumiţi de judecata lui să poată şi să aibă dreptul să apeleze la judele nostru curial şi de aici înainte nemijlocit la persoana Majestăţii Noastre. Voim , afară de aceasta, ca comiţii şi vicecomiţii lor, aleşii din timp în timp pentru încasarea pedepselor în bani şi a speselor judecătoreşti , să nu cuteze a sechestra calul de călărit, şeaua , armele, şi oile celor vinovaţi sau învinovăţiţi, în genere să nu se încaseze pedepsele în bani decât numai în prezenţa judelui nobil al acestor români. Voim apoi ca aceşti nobili români să fie consideraţi egali cu nobilimea ţării noastre, iar chinezii acestor români să fie exempli ( scutiţi ) de plătirea oricăror dări care ar trebui să o plătească nouă sau altora .Nu permitem nimănui să cuprindă posesiunea şi proprietatea acestora şi a iobagilor lor , nici să-i acuze pe dânşii sau pe iobagii lor la alte judeţe sau să-i constrângă a se înfăţişa înaintea oricărei alte judecătorii , ci dacă cineva are vreo pâră sau chestiune de drept  sau dacă se simte îndreptăţit la asemenea acuze în   contra acestor nobili , chinezi şi a iobagilor acestora, daravelile contra iobagilor acestor nobili valahi sunt a se judeca în prezenţa nobililor lor iar cele îndreptate contra nobililor şi chinezilor înaintea comitelui şi a vicecomiţilor lor .Dacă dânşii ar tărăgăna judecata , nedreptăţitul are dreptul să-şi caute dreptatea la judele curiei noastre şi dacă nici aici nu ar primi satisfacţie  să apeleze la majestatea Noastră, unde reclamanţilor li se va face dreptate amăsurat ordinei juridice .Spre memoria şi vecinica întărire am eliberat diploma prezentă prevăzută cu sigiliul nostru secret de care avem obiceiul a ne folosi ca rege al Ungariei. Dat la Viena , la sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul , în anul Domnului o mie patru sute cinzeci şi şapte …”
    Diploma ilustrează elocvent drepturile şi privilegiile de care se bucurau locuitorii acestor districte bănăţene, statutul lor special, de largă autonomie, fără posibilitatea de a fi înstrăinat altcuiva în afara celor recunoscuţi de nobilii şi chinezii , importanţa militară a  acestor districte bănăţene în apărarea Dunării ca graniţă în faţa primejdiei venite din partea imperiului otoman. Faptul că cele opt districte bănăţene se bucură de acelaşi statut, care le garantează o autonomie sub raport naţional, politic- administrativ, judiciar, economic, militar în cadrul Ungariei şi că serviciile lor sunt la mare preţ şi pentru urmaşii lui Ladislau Postumul o dovedesc şi diplomele acordate de regina Izabela,  la 7 mai 2551, Gabriel Bathory, la 3 aprilie 1609, Gheorghe Rakoczy II, la 1654, diplome care păstrează şi întăresc aceste privilegii , drepturi şi libertăţi .
Puse cap la cap cu statutul special pe care îl vor avea teritoriile aflate pe raza vechilor districte  Almăj, Mehadia, în timpul când funcţiona aici Regimentul de graniţă nr. 13 se pot înţelege mai bine , cred, mentalitatea,tradiţiile, fiinţa locuitorilor ce au vieţuit pe aceste pământuri,în proporţia în care ele au supravieţuit sub vremuri.

                                                                        Ion Marin Almăjan

Ion Marin Almăjan: “Din pământ suntem şi în pământ vom merge…”





Trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Părinte nu trebuie să fie motiv de jale. Din pământ suntem şi în pământ vom merge, fiecare la vremea sorocită. Unii în puterea vârstei, alţii la adânci bătrâneţi, cum s-a întâmplat cu Prea Fericitul Teoctist. Important este ca în timpul vieţii noastre pământene să fi ascultat poruncile Tatălui şi ale Fiului , lăsând în urma noastră fapte de laudă întru biruinţa credinţei strămoşeşti, a iubirii de aproape, a iubirii de patrie .
Prea Fericitul Părinte a pus umărul său sfânt şi nu a lăsat să cadă biserici pe care Antichristul de la Bucureşti le-ar fi dorit prăbuşite. Tot prin osârdia Prea Fericitului ( şi nu a gugumanilor care se laudă , încercând să-şi atribuie acest merit ) a fost posibil dialogul cu Vaticanul, vizita Papei Ioan Paul II la Bucureşti, prima vizită de acest fel în lungul mileniilor de când Biserica lui Christos a fost scindată. A fost momentul binecuvântat să se adune două personalităţi cu o lucidă privire şi înţelegere asupra lumii contemporane bolnave de înstrăinare şi de necredinţă. Prea Fericitul Teoctist n-a fost o cârjă lucrătoare pe spinarea clerului ortodox , cum poate că s-ar mai i cuvenit câteodată. Prea Fericirea Sa a crezut şi a aplicat vechea zicere populară : „Dumnezeu nu bate cu bâtul…”.Acum la ceasul despărţirii de Patriarhul Sfintei mele Biserici, mă încearcă, pe lângă tristeţea pe care moartea mi-o aduce în suflet şi dorul după vocea lui blândă, cu un uşor, dulce, accent moldovenesc. Patriarhul Teoctist s-a pogorât lângă înaintaşii săi, Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române, spre gloria şi trăinicia credinţei neamului românesc. Aşa sper, fie-mi speranţa, a mea şi a altor multor milioane de români ortodocşi, împlinită de vrednicia şi tăria de cuget a celui care va veni să se aşeze pe Scaunul Patriarhal . 

Ion Marin Almăjan

("Al cincilea patriarh" - volum colectiv, Editura Intermundus, 2007)

vineri, 8 martie 2013

“ Descântec pentru Cornel Veselău”




Descântec pentru Cornel Veselău”
          Ion Căliman şi Elena David



Există din fericire şi oameni care îşi dăruiesc preaplinul sufletului lor, talentul şi truda descoperirii, punerii în evidenţă, a valorilor patrimoniului cultural-spiritual ale localităţii, zonei din care s-au ridicat. O aemenea personalitate este , alături de alţii, şi profesorul , poetul Ion Căliman. De-a lungul multor decenii, Căliman nu şi-a rotunjit cu fiecare carte publicată doar creaţia proprie ci a ostenit cu cinste şi devotement, cu pricepere pentru a ţine mereu aprinsă flacăra culturii şi artei în comuna, astăzi oraşul Făget şi în împrejurimile acestuia.

Printre gesturile de recuperare a unor perssonalităţi şi a faptelor de cultură ale acestora se numară şi recenta monografie  dedicată  lui Cornel Veselău, “ cel mai cunoscut rapsod popular al Banatului de Nord –Est”, cum îl caracterizează Căliman în prefaţa monografiei, activist cultural, cercetător al folclorului făgeţean, ins popular,  jovial,  preţuit şi iubit într-un timp  datorită firii sale deschise. Cornel Veselău s-a născut  la Gladna Română la 8 aprilie 1931, fiind greu încercat de timpuriu  prin moartea, pe frontul din Răsărit, a tatălui. Rămas singurul sprijin al mamei sale, Cornel Veselău este nevoit să muncească sezonier la diferite locuri de muncă.În pofida acestor piedici, tânărul Veselău nu renunţă la studii, urmând, după şcoala primară şi o şcoală de contabilitate. Dragostea pentru cântecul popular, vocea sa frumoasă , pasiunea pentru creaţia folclorică l-au determinat să-şi urmeze visul, acela de a deveni interpret de muzică  populară.Ca urmare a pasiunii sale pentru activitatea culturală,  este numit director al căminului cultural din localitatea natală, contribuind decisiv la alcătuirea unor formaţii artistice, dintre care s-au impus :corul pe patru voci şi echipa de dansuri pe patru generaţii. Colaborarea cu  muzicologul  şi dirijorul Achim Penda căruia Făgetul îi datorează  prestigiul, succesele Orchestrei de intrumente populare “Făgeţeana”,  a dat contur deplin carierei solistice a lui Cornel Veselău. Dincolo de preocuparea de a-şi complete studiile( cursurile serale ale Liceului Traian Vuia din Făget, o şcoală postliceală de contabilitate) Cornel Veselău  îşi continuă activitatea de solist, apoi cea de metodist al Casei raionale de cultură din Făget, face primele culegeri de folclor dintr-o zonă conservatoare, în care folcorul muzical, datinile şi obiceiurile s-au păstrat  în întrega lor frumuseţe şi bogăţie.La timpul ei Orchestra făgeţeană era renumită nu doar în arealul Banatului, ci şi în alte zone ale ţării, imprimând la Electrecord discuri  de mare succes . Urmărind firul vieţii şi activităţii lui Cornel Veselău, poetul Ion Căliman îşi mărturiseşte  sentimentele de  prietenie   pe care le-a purtat mai- vârstnicului său coleg ( între timp şi Căliman fusese numit instructor metodist al Casei de cultură) şi colaborator.Mai mult decât atât, Căliman recunoaşte cu onestitate  că Veselău i-a amplificat dragostea faţă de creaţia populară, că primele culegeri de folclor le-a început alături de Veselău  şi le-au  continuat împreună în zeci de localităţi din zona Făgetului  dar şi în sate învecinate de pe Valea Mureşului.


Activitatea culturală a lui Cornel Veselău se diversifică pe măsura maturizării sale . Începe să scrie articole, eseuri, micro monografii despre datini şi obiceiuri zonale, scenarii, librete, proză de inspiraţie popular ă, versuri.Odată cu naşterea Cenaclului literar “George Gârda”, la început acesta purtând numele primului poet în grai bănăţean , lugojeanul Victor Vlad Delamarina, cenaclu despre care am scris eu însumi deseori în paginile “Drapelului roşu”,Veselău devine membru activ al acestuia acompaniindu-l pe Ion Căliman în toate activităţile preconizate, încântând u-i la manifestările cu public, pe ascutători, cu vocea sa caldă de bariton. Pot depune mărturie pentru cei de acum dar şi pentru cei ce sper că se vor reîntoarce cu respect şi iubire faţă de cei de dinaintea lor, că am fost şi eu unul din cei ce s-au bucurat de frumuseţea doinelor lui Veselău.
Sunt dator să numesc titlurile celor  cele două culegeri de folclor realizate de Cornel Veselău:” Peste deal, peste pădure,colecţie de folclor din Banat” cu o prefaţă de Gabriel Manolescu şi “ Sub poale de codru verde. Balade populare din Banat pe care am publicat-o la Editura “Facla” în 1987. Dar activitatea de culegător de folclor a lui Cornel Veselău  este mult mai complexă. El a oferit material unor publicaţii  din acel timp: revistei Orizont, ziarului Drapelul roşu, Caietelor literar-artistice ale Cenaclului “ George Gârda”, a publicat în volumul “Folclor din Banat. Ce-am în inimă şi-ngând” îngrijit de Ion Iliescu şi Ilie Birău, în culegerile apărute sub egida  Comitetului  de Cultură şi Artă al judeţului Timiş şi Casei Creaţiei populare. Era în pregătire de editare  o lucrare monumental ă semnată de Veselău şi Căliman cu titlul “Poezii populare româneşti. Folclor din Banat”  dar timpul nu a mai avut răbdare pentru Cornel Veselău care se stinge din viaţă al 14 iunie 1990.
Reîntorcându-ne la lucrarea lui Ion Căliman se cuvine să subliniem documentarea minuţioasă, amplă, profesionalismul, căldura  cu care urmăreşte drumul în viaţă al lui Cornel Veselău, activitatea sa artistică,  şi  mai cu seamă valoroasa sa contribuţie la culegerea unor nestemate ale creaţiei populuare din zona Făgetului, a unor datini şi obiceiuri salvate de la  uitare şi pierdere. Cartea îşi propune şi reuşeşte să arate contemporanilor şi urmaşilor că s-au născut şi la Făget oameni, ca să-l parafrazez pe Călinescu, prin a căror osârdie   cultura şi arta au coninuat să-şi urmeze cursul şi să-şi împlinească menirea în pofida vremurilor grele pe care le-am traversat. Sau poate tocmai de aceea!
                                                                             Ion Marin Almăjan

Cuvânt înainte - Monografia de suflet a Banatului





Nicolae Petruț nu este un necunoscut. De ani buni, el slujește cu armele scrisului (la „Renașterea bănățeană” din Timișoara (unde i-am stat aproape cu sfatul și cu experiența mea de jurnalist), la gazetele ce apar sau apăreau în Caraș-Severin) Banatul, valorile lui naturale, culturale, morale, datinile și obiceiurile , munca și demnitatea omului. Născut în Ilidia, una din cele mai bătrâne așezări cărășene (este atestată documentar  cu 800 de ani în urmă) dar și vatră din care s-au ridicat: dr. Dumitru Țeicu, istoric, Marius Țeicu, cântăreț și compozitor,Traian Jurchela, vestit interpret de muzică populară, doctorul Dimitrie Grama, scriitor, ing. Iosif Stănilă, autorul primei monografii  a Ilidiei, Nicolae Petruț  se profilează, de la o carte la alta,( „Drumuri și umbre”, Editura Marineasa 2006, Timișoara; „Învingătorii muntelui”, vol. I și II, ediție bilingvă româno-cehă, scrisă în colaborare cu Francisc Draxel, Ed. Eubeea 2007, respectiv 2008 și „Banatul între tradiție și legendă”, ediție bilingvă româno-cehă, Ed. Brumar 2009) ca unul din cei mai valoroși reporteri pe care Banatul i-a dat.
 „În căutarea temeliilor Banatului”(Dincoace și dincolo de uitare) este o monografie de suflet a acestui ținut  ale cărui granițe au fost stabilite, la Pacea de la Paris, din 1920,  între Dunăre, Mureș și Tisa, rămânând dincolo de Dunăre  și Tisa părți din marele Banat istoric. Înzestrat cu talent, sensibil la fiecare tremur de suferință sau de bucurie, cu un ochi ager capabil să observe nuanțele cele mai fine, mai ascunse, ale ființei omenești, reporterul-scriitor traversează așezările bănățene, de la munte  la câmpie, iscodește în cele mai ascunse cătune, provoacă mărturisiri, în special de la oameni bătrâni, care au cunoscut și au trăit istoria așezării lor, propria lor viață în funcție de vremurile ce s-au abătut peste ei. Și astfel ies la iveală figuri de baroni și conți ai vechiului imperiu, preoți și dascăli ce s-au zbătut ca să aprindă și să întrețină nestinsă flacăra științei de carte, credința în Dumnezeu și în biruința binelui și a omeniei, plugari legați de glia străbună prin osemintele părinților și străpărinților lor, păcurari înfrățiți cu codrul, cu frunza și cu mioarele lor, călugări iluminați, păzitori ai Sfintelor Taine etc. Reporterul n-a ocolit și nici nu a înfrumusețat realitatea de astăzi a  satelor și comunelor bănățene. Cândva, mândre de bogăția, de hărnicia și frumusețea lor, de hărnicia locuitorilor,  satele bănățene de astăzi se sting, de la un an la altul, datorită exodului populației, al tineretului în principal, către alte țări, acolo unde banul se câștigă tot prin muncă, poate o muncă mai grea și mai umilitoare decât cea de acasă,dar din păcate acasă ei nu mai au nici prețuire, nici viitor, nici voința de sacrificiu pentru stabilitatea României.
În contrast cu această stare generală este înduioșătorul caz prezentat de reporter, cu  vizibilă simpatie ,(nici nu se putea altfel!) al tânărului de 15 ani Tudorel, din Vrani, preocupat să afle, de le cei bătrâni, toate tainele meseriei de țăran, spre care își îndreaptă visele de viitor.
 Cu o floare însă nu se face primăvara. Deși primăvara ar putea veni, măcar  simbolic, prin cei doi copii   din cătunul Curmătura, din zona Sicheviței,( Caraș- Severin) care  iarnă, vară, fac pe jos, prin noroi, zloată , zăpadă până la brâu, prin pădure , înfruntând jivinele codrului, două ore de drum până la școală. Atâta jertfă și atâta dârzenie pentru a primi lumina slovei  îi apropie pe cei doi copii de sublim, de Dumnezeu și bine ar fi dacă pilda lor și credința lor ar cuprinde majoritatea copiilor țării. Cât de departe și de înaltă ar fi România!

Reporterul- scriitor nu se ferește de lacrima sufletului, nu se sfiește și nu se teme că l-ar acuza cineva de sentimentalism sau de patos excesiv. Acolo unde întâmpină jale și tristețe (și Doamne cât de multă jale și tristețe s-a adunat în țăranul bănățean!) Nicolae Pătruț își pleacă fruntea, știe să asculte și adesea găsește o vorbă de mângâiere.
Cartea acesta impresionantă  adună în paginile ei zeci și zeci de chipuri de oameni, tot atâtea destine, cuprinde întâmplări triste sau vesele, vise frânte sau împlinite, speranță de viitor sau împăcarea cu viața, cu soarta. Citind-o nu poți să nu te gândești la Golgota pe care  a urcat neamul nostru și pe care, din nefericire, continuă să urce, neștiind dacă la capătul ei urmează  salvarea sau crucificarea, spulberarea lui.
În fața fascinantelor chipuri de oameni, a întâmplărilor copleșitoare, dar și a frumuseții frazei cu care  reporterul –scriitor ni le prezintă, pot afirma cu mâna pe inimă că ne aflăm înaintea unei impresionante radiografii a satului bănățean de astăzi, parcurgând, prin vocea personajelor cărții, timpi tragici ai istoriei trecute și prezente.

Ion Marin Almăjan
15 mai 2012


joi, 7 martie 2013

DOCUMENT DE EPOCĂ: „Text scris în noaptea de 21/22 decembrie 1989 și adus la cunoștința timișorenilor a doua zi odată cu Manifestul Frontului Democrat Român" de Ion Marin Almăjan





Mă simt pentru prima dată om.
Istoria atât de crâncenă, de zbuciumată , de măreaţă a sfântului pământ al românilor a cunoscut multe siluiri, mulţi stăpâni vremelnici, dar niciodată şi nici unul dintre ei , chiar dacă au fost străini de neam şi de ţară, n-au adus batjocura , umilinţa, samavolnicia , pe care le-au adus întunecata “epocă de lumină ” a sângerosului tiran Nicolae Ceauşescu.
Generaţiilor ajunse acum la zenitul vieţii le-au măcinat prin închisori credinţa în libertate şi civilizaţie, în bine şi adevăr, cu care s-au născut , pentru care şi-au jertfit sângele întru înfăptuirea României Mari, pentru ieşirea dintr-un război din care n-aveam ce câştiga…
Generaţiei mele i-a fost inoculată încă din faşă minciuna, spaima de adevăr şi dreptate, slugărnicia , făţărnicia, duplicitatea.Am crescut în genunchi, am cântat când am putut, cu gura închisă, ne-am minţit pe noi înşine şi i-am minţit şi pe cei mai tineri decât noi.(…) Mai mult decât atât, am nutrit blestemata credinţă că suntem condamnaţi pentru sute de ani să trăim în minciună şi robie.(…)
S-a născut însă o minune!Un neam care părea că şi-a pierdut pentru totdeauna bărbăţia, credinţa în cinste şi demnitate, s-a scuturat din somnul cel de moarte, şi-a trimis fiii în faţa tunurilor , a tancurilor şi puştilor, s-a pus pe sine însuşi în faţa morţii ca prin moarte să-şi recâştige singurele lucruri sfinte pentru care merită să trăieşti :Libertate, Demnitate,Cinste şi Dreptate.
Cunosc fiecare piatră, fiecare clădire din Timişoara.Timişorenii au ascultat de mii de ori paşii soldaţilor străini bubuind pe caldaram, biruitori pentru o sută de ani au pentru vecie cum credeau cei care i-au trimis.Am asculat uralele , fâşâitul pneurilor maşinilor oficiale , am asculatat osanalele deşuchiaate , în faţa cărora şi ultima vietate a pământului , în afara omului, s-ar fi ascuns de ruşine. Dar n-am ştiut şi n-am crezut că pe străzile şi în pieţele acestui oraş voi apuca să aud glasul Libertăţii, că voi vedea murind copii şi bătrâni pentru ea. Cum n-am crezut că acest glas va deveni vocea magnifică a naţiunii române. Mult timp mi-am spus că strămoşii noştri se răsucesc în mormânt de ruşine şi jale în faţa nemerniciei noastre, a urmaşilor.Acum însă , în unicul şi cel mai înălţător ceas la existenţei mele, ştiu că poporul acesta sfânt îşi merită strămoşii , că viitorimea se va gândi cu evlavie şi cu mândrie la noi. Şi astfel, mă simt pentru prima dată Om, în deplinul şi cel mai adevărat înţeles al cuvântului.

Ion Marin Almăjan 




„Text scris în noaptea de 21/22 decembrie 1989 și adus la cunoștința timișorenilor a doua zi odată cu Manifestul Frontului Democrat Român.”


 

“Amintiri despre ţărani” - cea mai nouă carte semnată Ion Marin Almăjan


Ion Marin Almăjan, omul care a condus destinele Editurii Facla înainte de revoluţia din decembrie 1989  şi cel care a fost şef la Direcţia de Cultură Timiş, timp de mai mulţi ani, a lansat recent o nouă carte: „Amintiri despre ţărani”, la care au participat prieteni, colegi, dar şi critici literari. Utima lucrare a lui Ion Marin Almăjan este un adevărat volum de poeme în proză despre oamenii din Valea Almăjului, de unde autorul se trage. Acest nou volum al scriitorului Ion Marin Almăjan a surprins pe toată lumea. Asta pentru că cititorii se obişnuiseră cu  alt stil al lui Almăjan, puţin mai romantic. Revenind la volumul “Amintiri despre ţărani”,  autorul spune că personajele din carte sunt demult dispărute, iar între timp oamenii s-au schimbat şi nu mai sunt precum cei de altădată. În urmă cu câţiva ani, Ion Marin Almăjan spunea: „Scriam în celalalt volum că părinţii mei, ca şi bunicii, au fost ţărani, iar străbunicii şi stră-străbunicii au fost ţărani, oieri şi oşteni în slujba Habsburgilor. Au bătut Europa în lung şi-n lat, udând-o cu sângele lor. Cei care s-au reîntors la casele lor au adus năravuri şi moravuri din ţările prin care au trecut, dar mai ales cuvinte pe care cei de acasă le-au adoptat, dându-le înţelegere după priceperea şi nevoile lor. Copilăria mi-a fost luminată de lumea bunicilor. Zic lumea bunicilor întrucât viaţa, credinţa, obiceiurile lor au fost total diferite de cele ale părinţilor. Ei, bunicii mei, ca dealtfel toţi cei de vârsta lor, trăiau într-un ritm măsurat, egal, fără ruperi şi fără isterii. Deşi trăiseră, ba chiar participaseră la două războaie mondiale. Credeau neşovăit în rostul ce le fusese lăsat de la Dumnezeu. Munceau un pământ rău, câinos chiar, care abia le dădea atâtea roade cât să nu moară de foame”.












Ion Marin Almajan: Simteam nevoia sa fiu purtatorul de cuvant al frumusetilor, istoriei, traditiilor si a oamenilor

ION MARIN ALMĂJAN
Sorina Ioana: Ce înseamnă atât pentru omul, cât şi pentru scriitorul Ion Marin Almăjan „Ţara Almăjului“?

Ion Marin Almăjan: Am scris şi am vorbit mult despre această „Ţară a Almăjului“. Este pământul din care mă trag. Este matricea din care am venit pe lume, care şi-a pus amprenta asupra sensibilităţii mele şi a sufletului meu. Este patria mică spre care inima şi gândul meu se întorc mereu şi se vor întoarce până în ultima zi a vieţii mele.

S.I.: În 1963, în revista „Scrisul Banăţean“ aţi semnat povestirea de debut „Moartea hulubului“ cu numele de Ion Marin Almăjan. De ce aţi adăugat numelui Ion Marin şi Almăjan?

I.M.A.: Argumentele sunt incluse în ce spuneam despre această zonă din care vin. Am făcut acest lucru pentru că simţeam nevoia să fiu „purtătorul de cuvânt“ al frumuseţilor, istoriei, valorilor spirituale, tradiţilor din acest frumos colţ de Românie. Şi nu în ultimul rând, al oamenilor din mijlocul cărora m-am ridicat, al acelor „ţărani imperiali“ ca să citez pe unul dintre marii noştri oameni de cultură.

S.I.: De ce obicei din copilărie vă amintiţi cu drag şi astăzi?

I.M.A.: Sunt multe obiceiuri de care îmi amintesc cu drag şi despre care am şi scris în câteva din cărţile mele, mai ales în această ultimă carte „Amintiri despre ţărani“. Nu aş vrea să fac o listă a lor. Multe din ele mi-au marcat copilăria, mi-au marcat sufletul ca să spun astfel, într-un timp în care multe din trăsăturile patriarhale ale vieţii de la ţară se mai păstrau încă. Poate că în mod special mi-au încălzit copilăria obiceiurile de iarnă. Frisonam la Moş Ajun, când în zori cu bâtul din alun, înflorat de taica cu cuţitul, plecam la colindat. „Iu, iu bună-i ziua lui Ajun/Dar mai bun a lui Crăciun/Că-i cu mei/Cu purcei/Cu copiii după ei“. Îmi amintesc cu mare plăcere de „Denii“, de dinainte de Înviere, de biserica din satul meu natal. Cu tot atât de mult drag, îmi aduc aminte şi de preotul ce a slujit multe generaţii, care era una dintre personalităţiile esenţiale ale localităţii. Îmi vin acum în minte multe alte obiceiuri frumoase (zâmbeşte), printre care şi „măsuratul oilor“ sau „sâmbra oilor“ cum se spune în altă parte, şi multe altele.

S.I.: În opera „Amintiri despre Ţărani“ spuneţi că personajele din carte sunt demult dispărute. Care este percepţia dumneavoastră faţă de ţăranii actuali şi obiceiurile rămase?

I.M.A.: Ţăranii aceştia, ţăranii imperiali, aşa cum i-am numit, ţăranii care au avut simţul demnităţii personale sunt cei care au avut conştiinţa că nu se poate trăi fără muncă, fără să lucreze îndârjit un pământ rău care i-a răsplătit cu puţine roade, după câtă trudă au depus. Nişte ţărani care erau pătrunşi de normele morale, de normele creştine. Pe aceşti ţărani i-am iubit, pe aceşti ţărani am încercat să îi reînviu, dacă e posibil în aceste pagini de carte. Pentru ei acest plâns pe care cartea mea îl conţine, ca un regret că ţăranii aceştia în accepţiunea adevărată a cuvântului, nu mai există, ei au pierit în istorie. Iar cei care trăiesc acum în localităţile rurale, cel puţin din zona pe care o cunosc şi iubesc, aceşti trăitori de la sat sunt departe de accepţiunea de ţărani de altădată. Sunt orice altceva dar ţărani nu mai sunt. Atunci când cobor în valea aceasta a „Ţării Almăjului“, mă cuprinde un sentiment de bucurie şi mă copleşeşte un sentiment de jale. Bucuria e pricinuită de zonă, de dealuri, de Nera, de păduri, de tot ce ţine de frumuseţea şi de splendoriile acestei regiuni. Jalea este urmarea căderii acestor urmaşi ai „ţăranilor imperiali“ într-o postură jalnică.

S.I.: Este adevărat că aţi fost primul scriitor român care a avut o pagină de internet?

I.M.A.: Nu ştiu dacă am fost primul scriitor care a avut o pagină de internet. Eu am fost câţiva ani buni directorul unei reviste pe internet „Luceafărul românesc“, care odată cu moartea scriitorului Artur Silvestri, care era făptuitorul acestei reviste, să zicem patronul ei şi a altora precum „Neamul românesc“, „Floarea darurilor“, „Epoca“ reviste ce au fost desfiinţate.

S.I.: Cariera dumneavoastră ca şi scriitor ar fi fost şi mai fructuoasă, dacă aţi fi locuit în Bucureşti?

I.M.A.: Din păcate întrebarea ta are un sâmbure de adevăr. Înainte de 1989 aşa erau organizate lucrurile, încât cărţile scriitorilor circulau prin toată ţara, era un bun sistem de difuzare a cărţii. În cea mai mică localitate, ştiu eu din ce zonă a României, aveai şansa să îţi găseşti cărţile care puteau fi şi citite. Exista o critică literară de valorizare. Te lecturau criticii respectivi, iar critica te aşeza pe un anumit nivel al valorii, pe o anumită înălţime în rândul confraţilor tăi. Ştiai cine eşti! Se ştia cine eşti! Atunci numele noastre circulau prin toată ţara şi, să zicem, eram scriitori ai întregii Românii. După 1990, aceste două condiţii au dispărut. Critica de întâmpinare nu mai există, este fulgurantă, puţin vizibilă. Am ajuns şi datorită necirculaţiei cărţilor, tirajelor foarte mici, scriitorii unei provincii, în cel mai bun caz, ai unui oraş sau ai unei localităţi, cu câteva mici excepţii care nu fac decât să confirme ceea ce spun eu acum. Fireşte, dacă aş fi locuit în Bucureşti înainte de 1989, aproape de critici, de marii scriitori, receptarea mea ar fi fost mult mai bună. Probabil că locul meu în acest sistem de valorizare ar fi fost net superior. Dar mărturisesc cu mâna pe inimă că nu regret că nu m-am dus la Bucureşti, cum nu regret că nu am părăsit ţara atunci când mi s-a propus. Sunt un sentimental… Nu mi-a plăcut Bucureştiul, am fost chemat să mă duc la Bucureşti şi am refuzat cu obstinaţie. Am preferat să trăiesc la Timişoara, în capitala Banatului, într-un oraş în care primăvara florile înfloresc altfel decât oriunde în lume, iar iubirea, când eşti tânăr îţi umple sufletul de o bucurie pustiitoare.

S.I.: Aţi lucrat la „Drapelul Roşu“, aţi fost director al „Editurii Facla“, publicist-comentator, şef secţie la ziarul „Renaşterea Bănăţeană“. Cum reuşiţi să îmbinaţi cele două meserii, cea de scriitor şi cea de jurnalist?

I.M.A.: Nu ştiu dacă am îmbinat perfect profesiunile mele civile cu visul meu pentru scris. Probabil, dacă nu aş fi fost ziarist, dacă nu aş fi fost robul cuvântului scris zilnic, nu totdeauna cu multă cumpănire, adesea superficial uneori la comandă, cărţile mele ar fi fost mult mai adânci, mai pline de miez şi de sensuri, probabil mai valoroase. Gândesc că ziaristica mi-a afectat literatura, prin robia la care m-a supus. Nu ştiu cum se face presă astăzi, îmi pare rău să zic că la Timişoara nu prea există în acest ceas presă, nici la Reşiţa nu mai există, poate că există în alte zone. Dar dincolo de comandamentele politice din vremea regimului politic dictatorial, meseria de gazetar a fost înrobitoare. A cerut multă documentare, nu ai scris din vârful condeiului, nu ai scris ce îţi trecea prin cap, ci apropiindu-te de oameni şi înţelegând oamenii, şi reproducând adevărul, atât cât a fost posibil în acel timp. Eu am început la ziarul „regional“, o regiune ce cuprindea trei judeţe, chiar patru. Cuprindea o parte din judeţul Arad, în afară de Caraş-Severin şi Timiş, şi o parte din judeţul de Mehedinţi de astăzi. A trebuit să alerg, să umblu acolo unde eram trimis, ca să îmi întocmesc reportajele sau articolele. În general, eu am scris despre învăţământ, cultură şi reportaje, nu articole cu pronunţat caracter politic.

S.I.: Dintre toate operele dumneavoastră, care vă este cea mai dragă sau mai apropiată sufletului?

I.M.A.: În mod normal toate cărţile sunt copiii mei, pentru că alţi copii fizici nu am. Sunt purtătoarele mele de suflet şi de gândire. Îmi este foarte dragă cartea cu care am debutat: „Sunt dator cu o durere“. Este o carte care cuprinde temele majore ale societăţii în care trăiam atunci, ale anilor de după război. Sunt printre primi scriitori români care au tratat, cu mijloacele lui, cu posibilităţile lui, temele care mai târziu au devenit importante pentru mari scriitori români. Şi mă refer la colectivizarea agriculturii făcută cu sila împotriva ţăranului, la deportarea în Bărăgan, cartea mea a apărut în 1970, atunci când cenzura era în floare. Am scris în aceeaşi carte despre prizonierii din Uniunea Sovietică, despre cei care s-au întors după 15 ani de prizonierat. Deopotrivă îmi place să spun că iubesc romanul „Tornada“ care este un roman al oraşului Timişoara. Un volum de nuvele care se cheamă „Întoarcerea spre asfinţituri“ o carte deosebit de curajoasă pentru anul 1984, atunci când a apărut. Dar şi „Mătuşa mea Maria Theresa“ şi „În afara gloriei“ şi ultimul copil „Amintiri despre ţărani“.

S.I.: Ce sacrificii impune profesia de scriitor?

I.M.A.: Pe această temă am putea vorbi într-un singur interviu lung şi mult. Când am început să public aceste cărţi, să scriu aceste cărţi, eram foarte tânăr. Tinerii sunt bucuroşi să guste din viaţă cât mai mult, să muşte din ea. Faptul că îmi pierdeam nopţile şi după-amiezile scriind literatură, în dauna vieţii, însemna cel mai mare sacrificiu posibil. Este o veche vorbă din literatura latină: „Primum vivere, deinde filosofar“. Mai întâi trăieşte şi apoi filosofează. Poate că acest slogan e valabil în cazul filosofiei, dar în ce priveşte literatura, nu. Literatura cere forţă, presupune să ai ceea ce spaniolii zic „cohones“. Nu ştiu, dacă până la urmă, toate aceste sacrificii au un rost al lor sau, odată cu dispariţia noastră fizică, vor trece şi ele în uitare. În negura aceasta care cuprinde în general vieţile oamenilor şi lucrurile făptuite de ei… Asta e marea noastră Utopie.

Sorina Ioana



„O mare conştiinţă întru veşnicia cuvântului scris şi biruinţa faptei – Câteva gânduri despre regretatul cărturar şi scriitor Artur Silvestri“



Când l-am cunoscut eu, acum trei decenii şi mai bine, bărbatul tânăr, cu fruntea înaltă, aristotelică, ochii negri, privirea scurtătoare aruncată provocator peste ochelari, era în redacţia revistei „Luceafărul“, revistă literară cu un program care nu fusese infestat nici de academism şi nici de aerul parşiv al elitismului. „Luceafărul“ nu se ruşina şi nici nu avea indispoziţii atunci când erau scrise cuvinte mari, precum: patrie, patriotism, iubirea faţă de străbuni, fie ei geto-daci, fie romani, preţuirea valorilor româneşti etc. La acel program al Luceafărului, în paginile căruia scriitorii, mai ales cei tineri, încercau să-şi spună cuvântul mai voalat, mai cifrat, despre lumea în care trăiau, am aderat amândoi, eu de pe poziţia prozatorului, dânsul de pe cea a criticului literar. Ne-am întâlnit, în acel timp la câteva manifestări literare, la Chişineu Criş, la Timişoara, unde Artur Silvestri, căci despre el este vorba, m-a surprins luându-mi deschis apărarea, punând la punct răspicat pe cel care mă atacase. Apoi, un timp, legăturile noastre s-au întrerupt, ca să-l regăsesc după 1990, desigur cu chipul însemnat de trecerea anilor şi cu o carieră de excepţie, însumând doctorate la mari universităţi, studii, cărţi de istorie a civilizaţiilor, apărute în limbile engleză, germană, rusă, spaniolă. Activitatea laborioasă a cărturarului, scriitorului şi enciclopedistului Artur Silvestri cuprinde o uluitor de largă paletă de domenii abordate. De la critica şi istoria literară, culturală, la cea de editor, creator şi conducător al unor reviste on line, precum: „Luceafărul românesc“, „Neamul românesc“, „Ecoul“, „Epoca“, „Floarea darurilor“, „Monitor cultural“, „Tânărul scriitor“, „O carte pe zi“, „Analize şi fapte“ etc, unele dintre ele amintind de publicaţii mari, glorioase, create şi conduse de personalităţi de prim rang ale culturii române. Toate aceste publicaţii sunt puse sub egida Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu, ea însăşi creatie a lui Artur Silvestri. Înşirate astfel, toate acestea par seci, de o importanţă oarecare. Privite în miezul lor, ele sunt acte extraordinare, de mare importanţă pentru existenţa, continuitatea şi vizibilitatea culturii române, în Europa şi în lume. Scriitori de limbă română din toată lumea:din Australia, Canada, America de nord, Europa, Asia, Africa simt nevoia să se adune în albia acestor reviste, să-şi exprime liber, după propria voinţă, opiniile, să-şi publice creaţiile trăind în matca limbii mame bucuria fraternităţii, apartenenţei la bătrânul lor neam. Şi, nu în ultimul rând, sărind în apărarea patrimoniului cultural şi spiritual românesc, împotriva tuturor denigratorilor, demolatorilor, strâmbătorilor de gust şi de morală.
Patronând aceste publicaţii, înviorându-le cu spiritul lui cartezian, angajându-şi condeiul în polemici şi în bătăliile pentru vestejirea ticăloşiilor celor fără de neam şi fără de ţară, Artur Silvestri rămâne, până la urmă, omul tainic, cu rădăcinile într-o lume arhaică, lumea Bizanţului, a primilor scriitori creştini, a străpărinţilor. Căci, Artur Silvestri este un documentat şi pasionat apărător al străvechimii noastre: „Întâiul şi cel mai profund sentiment, scrie el în Revolta fondului neconsumat, (prefaţă la volumul „Cazul Zaharia Stancu“ , eseu datat Bucureşti 1986), ce trebuie a se configura va fi deci acela al străvechimii, arătând conservări nu doar antropologice, şi o continuitate, din toate punctele de vedere, impunătoare, ci şi puteri de a re-genera periodic o civilizaţie alcătuită demult şi transmisă fără preschimbări esenţiale până la noi. Această formulă de străvechime ce continuă în cadrele geografice tradiţionale şi a cărei iradiaţie este, pentru aceste părţi ale lumii, pare a fi însă, deopotrivă, o formulă de civilizaţie europeană, aflată, ca şi altele ce contribuiră în felul lor la procese de cristalizare diverse şi înrudite într-o contemporaneitate impresionantă cu obârşiile Europei . Această Europă a obârşiilor cuprinde, prin geto-daci şi pe romani, având în compoziţia ei pe eleni, pe celţi, pe germanici şi pe iberi, popoare vechi, adică, a căror aşezare pe teritorii de acum tradiţionale s-a făcut de timpuriu şi nu s-a mai tulburat oricâte modificări vremelnice ar fi fost posibile şi ce amestecuri s-ar fi produs. “
Opera de prozator a lui Artur Silvestri este restrânsă dar nu lipsită de profunzime şi frumuseţe artistică. Apocalypsis cum figuris, de pildă, şapte nuvele fantastice adunate în volumul publicat în 2005 sunt, ca să-l citez pe A:I. Brumaru: „ parabolele fiinţării la ultima frontieră-aceea a disoluţiei şi pierderii lor fatale în fiinţa care, poate fără de vrere, numai le-a născocit. “În realitate, doar în aparenţă, opera de creaţie a lui Artur Silvestri pare atât de restrânsă, căci fiecare din eseurile publicate conţin în ele fiinţa creatorului, singura raţiune de-a fi, „singura realitate necontestabilă este realitatea operei noastre, unde timpul se opreşte“ (Coperte de cărţi posibile, prefaţă la volumul „ Intermundi“)
Dacă timpul se opreşte în realitatea operei noastre, intrând în încremenire, poate în veşnicia cuvântului scris, timpul nostru biologic este condus după alte legi ce ţin de voinţa Bunului Dumnezeu. Prietenul Artur Silvestri a plecat atât de neaşteptat, atât de incredibilă a fost dispariţia sa încât, mărturisesc şi acum că mă aflu într-un hău al tristeţii şi neacceptării nonexistenţei sale fizice. Mi-e imposibil să accept că la capătul celălalt al poştei electronice nu mai este el, prietenul şi partenerul de vis şi idealuri, confesorul şi fratele alintător. Fără îndoială, a rămas să dăinuie opera sa atât de preţioasă, de importantă pentru cultura română, spiritul său viu, profund, necruţător cu cei ce atentează la demnitatea noastră, la valorile naţiunii române, la frumuseţea şi bogăţia României tainice le va fi alături celor care vor continua să se bată pentru supravieţuirea românilor în bătălia cu duhurile blestemate care lucrează în favoarea pierderii identităţii noastre, a globalizării. 

ION MARIN ALMĂJAN
Timişoara 26 nov. -21 dec. 2008

IOSIF BĂCILĂ: “ÎN ALMĂJ, S-A NĂSCUT ÎN MINE DORINŢA DE A DEVENI SCRIITOR…” - de vorbă cu scriitorul Ion Marin Almăjan -





– Cu toate că viaţa v-a îndepărtat (geografic) de Valea Almăjului, în sufletul dumneavoastră şi în scrieri acest ţinut este o prezenţă permanentă. Pentru mai tinerii noştri cititori v-am ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să purtaţi Almăjul în inimă, cuget, cât şi în cuvânt?
Mai întâi de toate, Almăjul este cerul de deasupra capului din clipa în care am deschis ochii şi m-am trezit în această lume. Almăj sunt pădurile ce străjuiesc de jur-împrejur Valea, depresiunea, sau cum doriţi să-i spuneţi, Almăj sunt dealurile, la vremea copilăriei mele înţesate de pomi fructiferi ca nişte soldaţi din k.uk. „ţvauiunţvanţig Răgăment”, Nera însoţită în curgerea ei netulburată de şirul de sălcii, anini, goruni, până la furtunoasa Dunăre. Almăj este în primul rând casa bătrână de peste o sută de ani populată de miei, purcei, vaci, paseri, îndulcită de făpturile binecuvântate ale bunicilor Călin şi Sofia, ale părinţilor mei Icoana şi Petru. În 1984, cred, în timpul când Ceauşescu se pornise să „sistematizeze” satele României, am publicat în revista „Luceafărul un eseu cu titlul „Satul meu e patria mea” ca semn al protestului meu faţă de monstruoasa acţiune de demolare a satului românesc, a patriei mele. Almăj înseamnă şezătorile de altădată ţinute în nopţile de iarnă unde am auzit povestea lui Arghir şi a preafrumoasei Elene, a lui Goangă şi Târlica, a haiducului Adam Neamţu, alte şi alte poveşti şi povestiri cu haiduci, cu moroni, cu pricolici, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Almăj este glasul tărăgănat al trompetei (oarnei) lui Plearcă ce vălurea peste dealuri şi peste sat în serile de vară, muind în nostalgie şi dor cine ştie ce cântare de jale venită de peste veacuri. Duminicile şi în zilele de sărbători tălăzuiau peste sat, peste dealuri, până-departe, cântările „trocilor”, ale fanfarei lui… Aurel Moroniu. Când auzeau toba bubuind, se isca în sângele meu de copil un vârtej căruia nu ştiam cum să-i aduc alinare. În Almăj, în copilărie, s-a născut în mine dorinţa, greu de explicat acum, de a deveni scriitor. Când eram întrebat, mai mult formal, cum obişnuiesc adulţii să întrebe, „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”, eu răspundeam: „Scriitor”.

– De ce şi când aţi adăugat numelui dumneavoastră – Ion Marin – un cognomen (după spusele lingviştilor) Almăjan?

– Cognomenul acesta în italiană înseamnă prenume. Alecsandri zice despre Pene? Curcanul şi ai lui că şi-au transformat porecla în renume. Astfel am replicat de fiecare dată când mi-a fost pusă la îndoială autenticitatea numelui, mai ales de oameni ai locului. Ce anume e acesta, doar şi noi suntem almăjeni? s-au prefăcut miraţi ei. Păi, da, le ziceam, veţi fiind voi almăjeni, dar Almăjan sunt doar eu, întrucât mi-am câştigat dreptul la acest nume cu trudă, poate şi cu talent, dar mai ales cu mare credinţă în rostul meu pe pământ. În 1963, în revista „Scrisul bănăţean” am semnat povestirea mea de debut „Moartea hulubului” cu numele de Ion Marin Almăjanu. Cred că am mai publicat, mai înainte, şi într-o culegere a Casei Regionale a Creaţiei Populare, dar să zicem că apariţia din „Scrisul bănăţean” a fost botezul. Mai târziu, prin „Buletinul oficial”, am legalizat numele. Haşdeu vorbeşte despre vitejia nobililor almăjeni. În înscrisurile din secolele XV-XVI apar chiar nobili ce se cheamă Almăjanu. Şi ca un lucru mai amuzant, eu mă bucur între fraţii şi surorile mele de respect. După o bună tradiţie almăjană, mi se zice dumneata, nu tu. Într-o zi am aflat că în familia unuia din nepoţi mi se spune nu uica Ion, ci uica Almăjanu. Lucru ce m-a intrigat şi m-a amuzat totodată.

– La apariţia romanului în afara gloriei, avându-1 ca personaj central pe mentorul generaţiei de la 1848, revoluţionarul şi filosoful Eftimie Murgu, critica literară s-a exprimat la superlativ în ceea ce priveşte, calitatea, originalitatea şi maturitatea scriiturii. După atâtea cărţi publicate (povestiri, nuvele, eseuri, romane) – unele traduse şi în străinătate – de ce aţi ales pe Eftimie Murgu ca personaj literar? Ce v-a apropiat de acest cărturar remarcabil, personalitate de primă mărime a timpului lui, intrată poate în mit?

– Iniţial m-a intrigat poziţia pe care a avut-o, şi din păcate încă o mai are, istoriografia română faţă de Murgu, pe care din necunoaştere şi din rea înţelegere îl tratează cu măsură mică, doar ca pe un participant la Revoluţia de la 1848. Apoi au fost istorici, în special ardeleni, care l-au acuzat pe Murgu de felonie, de pactizare cu revoluţia maghiară şi cu revoluţionarii maghiari care, aşa cum se ştie, au fost, în cea mai mare parte, duşmani ai cauzei româneşti. Lucruri inexacte pe care Silviu Dragomir şi Nicolae Iorga le-au transmis chiar şi contemporanilor. În romanul meu am ambiţionat să dovedesc contrariul. Murgu a fost un mare român, care a visat să readune în albi ei firească Daco-România. Lucru ce nu se putea realiza alături de Casa de Habsburg care aşa cum se ştie ne-a tratat ca pe un neam de robi, ci împreună cu duhul veacului adică alături de himerele, intenţiile lui Murgu, faptele sale la vedere şi cele ascunse. Încet şi cu mare dificultate i-am descifrat şi caracterul de bronz, cum se exprimă unii din contemporanii săi. Sunt lucruri pe care le avem comune, el şi eu, altele care ne sunt diferite. Primul lucru comun şi cel mai important ar fi pământul din care ne tragem şi credinţa în idealurile creştine şi ale neamului nostru. Mă refer la cele pe care le-au avut românii secolelor XIX şi XX şi nu la cele ale românilor din secolul XXI.

– Care sunt stările de suflet ale artistului creator înainte de a porni un proiect (a începe să scrie o nouă carte) şi care sunt cele de după apariţia cărţii?

– Spaima, disperarea neputinţei începutului, furia, hotărârea momentană de a arunca totul la coş şi de a renunţa definitiv la scris, jalea şi cu suspinarea, aceasta este măcar în ceea ce mă priveşte, starea de început. După ce am pus punct cărţii vine o mare uşurare, o fericită stare de libertate, nu mai porţi nimic în spate, eşti liber să trăieşti, să te bucuri de viaţă, de lumea din afară. Dar starea de beatitudine nu durează. Urmează iarăşi spaima, îndoielile legate de valoarea textului, de ceea ce vor spune criticii, cititorii. Sunt deci într-o continuă alarmă, într-o perpetuă nelinişte şi nesiguranţă, chiar dacă, aşa cum spuneaţi, am scris destule cărţi şi unele dintre ele au fost apreciate. Dubito ergo sum!

– Dincolo de învrăjbirile din lumea literară, aţi reuşit să aveţi legături de prietenie cu oameni de cultură, scriitori, artişti din Banat, din ţară, chiar de dincolo de fruntariile româneşti. Cum aţi reuşit, cine sunt ei?

– Prima condiţie a relaţie umane bune, trainice, este, după opinia mea, respectul reciproc, comuniunea de idealuri (revin la acest termen!), generozitatea fraternă. I-am iubit şi preţuit pe cei de dinaintea mea. Aşa se explică relaţiile bune, calde, pe care le-am avut cu poetul şi istoricul Grigore Popiţi, cu poetul Dorian Grozdan, cu criticul literar Nicolae Ţirioi, cu poetul în grai Marius Munteanu, cu prozatorul Ion Florian Panduru, cu poetul N. D. Pârvu, cu poeţii Alexandru Jebeleanu, Damian Ureche, Eugen Dorcescu, Octavian Doclin, Ioan Alexandru, Alexandru Andriţoi, Alexandru Căprariu, Iosif Băcilă, cu prof. univ. dr. Ion Neaţă, cu caricaturistul Neboişa Roşiei (Nero), cu istoricul şi poetul Florin Medeleţ, cu criticii literari Alexandru Ruja, Cornel Ungureanu, Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, cu prozatorii Mircea Şerbănescu, Laurenţiu Cerneţ, Ion Jurca Rovina, Măria Pongracz Popescu, Eugen Banciu, cu poetul italian Rolando Certa, cu poetul grec Febo Delfi, cu actorul Vladimir Jurăscu, cu pictorii Simion Lucaciu, Vasile Pintea, cu sculptorul Victor Gaga, cu muzicienii Nicolae Ursu, Dimitrie Stan, Ion Românu, Nicolae Boboc şi aş putea continua astfel, adunând multe nume ale literaturii şi culturii române, dar şi ale altor culturi. Sunt din acest punct de vedere un om bogat.

– Ştim că unui scriitor îi este dificil să spună că are o carte preferată, pentru că toate îi sunt dragi, dar puteţi să ne mărturisiţi că sufletul vi se îndreaptă spre una din operele pe care le-aţi scris?

– Pentru mine lucrurile nu stau întocmai cum le-aţi descris. Am o vedere lucidă asupra cărţilor pe care le-am publicat. Ştiu că nu sunt toate egale valoric. Unele sunt mai de început, mai stângace, mai nerealizate artistic, altele mai bune. Deşi argumentul cu începutul nu se justifică în cazul cărţii de debut, Sunt dator cu o durere, care mi se pare la fel de bună, de incitantă, şi astăzi. Acolo, tânărul de 30 de ani a ambiţionat şi eu zic că a reuşit să atace toate marile teme ale României timpului său. Deşi nu mă consider un disident, în acea carte s-au ascuns multe din marile dureri ale românilor pe care, din păcate, critica literară nu le-a zărit sau n-a vrut s-o facă. Dar să răspund la întrebare, consider că mai aproape de pretenţiile mele artistice şi de sufletul meu sunt: întoarcerea spre asfinţituri, Mătuşa mea Măria Theresia şi În afara gloriei.

– Ion Marin Almăjan, scriitorul, a fost de-a lungul anilor şi editor (director al Editurii Facla), ziarist, şef adjunct de redacţie, conducător al unei instituţii deconcentrate (Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a jud. Timiş). Cu voia sau fără voia unora, dv., prin tot ce aţi făcut, aţi avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea culturii şi literaturii Banatului, implicit a ţării. Care din aceste funcţii vi s-au potrivit mai bine, a fost pe măsura calităţilor cu care v-au înzestrat părinţii şi Pronia cerească?

– Este cea mai grea întrebare din toate câte mi le-aţi pus. Normal ar fi să răspund: nu ştiu, să judece contemporanii şi urmaşii. N-ar trebui însă să mă bizui pe recunoaşterea acestora. Contemporanii mei, cu nobile excepţii, au început să uite, unii, iar alţii nici nu vor să audă de, să zicem, Editura „Facla” şi meritele ei in dezvoltarea culturii şi literaturii Banatului şi nu doar ale Banatului, într-un timp deosebit de greu şi destul de lung. Am să lepăd fireasca modestie şi am să afirm cu argumente irefutabile că „Facla”, cel puţin în cei zece ani când i-am fost conducător, a avut un merit uriaş în recuperarea moştenirii culturale a zonei (Banat, Crişana, Bihor, Ardeal, Mehedinţi) în promovarea talentelor literare, tinere sau afirmate deja, din acelaşi teritoriu, în aducerea la lumina zilei a cercetărilor savanţilor din centrele universitare respective. Am tradus din literatura lumii opere de primă mărime, am propus la rându-ne traduceri în alte limbi ale unor scriitori români contemporani, am creat punţi între cultura noastră şi cultura altor neamuri din Europa şi de pe alte zări. Deceniul meu la „Facla” a lăsat o urmă pe care nimeni n-o poate şterge. Că este aşa am să vă ilustrez cu un exemplu recent. Cineva, un profesor universitar, a scris o monografie a Timişoarei. Printre instituţiile mari de cultură ale Timişoarei, dânsul a omis, cu buna ştiinţă sau dintr-o eroare, dar mie mi se pare că intenţionat, numele „Faclei”. Numai că la bibliografie lucrările fundamentale referitoare la istoria Banatului şi a Timişoarei au fost cele publicate de „Facla”. Astfel că ruşinea a rămas a domnului profesor. Bătălia pe care am dus-o cu condeiul are, la rându-i, cred, meritele ei: Am intervievat mari personalităţi din lumea artistică, culturală, din ţară şi de peste hotare, venite la Timişoara în răstimpul 1965-2000. Am sărit în apărarea unor scriitori bătrâni, puşi la index de fostul regim comunist, creându-le statutul ce le putea permite să reintre în circuit. Am înfiinţat suplimentul Paralela 45 pe lângă ziarul Renaşterea bănăţeană, dându-i profilul unei adevărate reviste culturale, imediat după 1990, când în România ura făcea ravagii, conaţionalii fiind preocupaţi cei mai mulţi de politică, iar cei deştepţi de spolierea avuţiei naţionale în avantajul propriu. Ajuns vremelnic la conducerea Direcţiei de Cultură, mi-am dorit să scot un „cântec de lebădă” în deplină consonanţă cu celelalte cântece ale mele de până atunci. Dar „lebăda” s-a izbit de minciuna şi ticăloşia mai-marilor politichiei şi administraţiei. Nu şi-a frânt gâtul, dar nici n-a finalizat o viaţă şi o carieră cu ceea ce şi-ar fi dorit. A lăsat în urmă şi aici câteva urme, sper rezistente, înaintea vremurilor.

– Urmează nu peste mult timp să intrăm în Uniunea Europeană. Credeţi că pe plan spiritual (cultural, artistic, literar) suntem noi, românii, departe de Europa sau dimpotrivă?

– Nici vorbă! Între cultura şi arta română şi cea din celelalte ţări ale Europei nu există deosebiri decât cele care ţin de specificitate. De altfel în toţi anii de după război, cultura română a fost în permanentă legătură cu culturile celorlalte ţări. Diferenţele sunt în altă parte, mult mai adânci şi mai tragice. Mi-e frică de ceea ce va urma pentru neamul meu în confruntarea violentă cu men­talitatea europeană şi cu realităţile, cu legile economice ale Uniunii Europene. Niciodată în istoria lor, românii nu au fost puşi în situaţia să suporte un asemenea şoc, să renunţe total la habitudini, tradiţii, chiar comportamente arhaice, unele din ele neigienice. Dacă vom supravieţui, înseamnă că s-a produs marea minune a mileniului.

– Aţi fost elev al Şcolii din Dalboşeţ, al Gimnaziului din Bozovici, aţi revenit înspre locurile natale de atâtea ori, nu de puţine daţi aţi participat la manifestări culturale organizate la Liceul „Eftimie Murgu”. Ce impresie v-au făcut această instituţie culturală şi de învăţământ din Valea Almăjului, dascălii şi elevii ei?

– Dacă acest liceu n-ar fi fost înfiinţat, peste Valea noastră ar fi fost încă multă negură. Rolul lui a fost şi este imens în pregătirea tinerilor din Ţara Almăjului în vederea intrării lor în instituţiile de învăţământ superior, dar şi în „intrarea lor în viaţă”, cum se spune. Din păcate nu sunt multe asemenea centre iradiante de cultură, în zonă, cum este acest liceu. Mă exprim astfel, ca să fiu elegant şi să nu supăr pe nimeni. Căci, să recunoaştem, sunt puţine şcoli în Vale în care licăreşte cultura, cămine culturale şi mai puţine. Primarii, nici că s-ar putea vorbi. Primarii au „alte preocupări”, mult mai „grele”, nu să se ocupe cu „fleacuri”. Aşa că Liceul, fie binecuvântat, arde şi luminează. Îi doresc să lumineze şi atunci când unii dintre marii săi dascăli nu vor mai fi la catedră!

– La început de mileniu, ce aţi transmite tinerilor almăjeni şi nealmăjeni, elevi şi studenţi, cititori ai revistei noastre?
În ideea, puţin fantastă cred eu, că tinerii cititori ai revistei Almăjana vor fi interesaţi de gândurile unui scriitor şi ale unui om de cultură aflat în pragul bătrâneţii, le voi spune că fiecare generaţie se crede şi trebuie să se creadă „buricul lumii”. Altfel n-ar izbuti să fie la rândul ei creatoare de valori materiale, culturale şi morale atât de necesare umanităţii ca să-şi continue evoluţia. Dar le-aş „crici” să nu uite de unde au plecat, indiferent în ce capăt de lume s-ar afla. De unde au plecat înseamnă ţinutul, ţara, dar şi familia, limba, datinile, credinţa. Cine face altfel, acela îşi merită soarta şi pe acela îl plâng chiar şi dincolo de mormânt…

A consemnat IOSIF BĂCILĂ
septembrie 2006
Ion Marin Almăjan
Scriitor
Membru al Uniunii Scriitorilor din România

NOTE BIOGRAFICE
Data şi locul naşterii: 16 noiembrie 1940, comuna Dalboşeţ, judeţul Caraş-severin.
Studii: Şcolile elementare în Dalboşeţ şi Bozovici, judeţul Caraş-Severin, Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia româno-germană.
Activitatea profesională: 01.01.1966-13.10.1979 ziarul „Drapelul roşu” (redactor, şef secţie culturală, redactor şef adjunct), 13 octombrie 1979 – mai 1989 director al Editurii Facla din Timişoara, mai 1989-1991 şef de secţie culturală, publicist comentator la ziarul „Renaşterea bănăţeană” din Timişoara. Din 28 februarie 2001 până în 2005 director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş.
Lucrări publicate: Sunt dator cu o durere (volum de povestiri, Editura Eminescu din Bucureşti 1970), Spune-mi, unde duce acest drum? (roman, Editura Eminescu din Bucureşti, 1972), Neîmpăcaţi în mânie (roman, Editura Eminescu, 1974), Sentimentul puterii (roman, Editura Eminescu, 1976), Tornada (roman, Editura Facla din Timişoara, 1984), în afara gloriei (roman, Editura Renaşterea bănăţeană, Timişoara, 1994), Vremea hahalelelor (eseuri politice, Editura Augusta din Timişoara, 1998), Requiem per una regina (Editura Impegno 80, Mazara del Vallo, Italia, 1984), Tornada (Editura Makedonska Kniga, Macedonia, Iugoslavia, 1982), 10 prozatori români contemporani (Editura Narodna Kultura, Sofia, 1975), Mătuşa mea Maria Theresia (povestiri, Editura Augusta, 2003), Ţara Almăjului (îngrijire ediţie, studiu monografic, Editura Mirton, 2004), Emil Petrovici „Folclor din Valea Almăjului” (îngrijire ediţie, Editura Waldpress, Timişoara 2005), În afara gloriei (ediţie îmbunătăţită şi adăugită, Editura Excelsior Art, 2006), Poeţi romeni contemporanei (ediţie îngrijită de Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu şi Ion Marin Almăjan, Editura Impego 80, Mazara del Vallo, Italia, 1986 – traducerea Viorica Bălteanu). Povestiri publicate în revistele din Grecia, Malta, Italia, Germania etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Premii obţinute: Premiul de Excelenţă al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, Ordinul Meritul Cultural, cls. a IV-a, Ordinul Serviciu Credincios în rang de Cavaler, Persona Maxima al Bibliotecii Judeţene Reşiţa – Caraş-Severin, Placheta de cetăţean de onoare al oraşului Mazara del Vallo, Sicilia, Italia, Titlul de cetăţean de onoare al comunei Dalboşeţ, judeţul Caraş-Severin, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara pentru cartea Mătuşa mea Măria Theresia, Premiul de excelenţă pentru întreaga operă şi pentru cartea Mătuşa mea Măria Theresia acordat de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Bucureşti, 2006.