Când l-am cunoscut
eu, acum trei decenii şi mai bine, bărbatul tânăr, cu fruntea înaltă,
aristotelică, ochii negri, privirea scurtătoare aruncată provocator peste
ochelari, era în redacţia revistei „Luceafărul“, revistă literară cu un program
care nu fusese infestat nici de academism şi nici de aerul parşiv al
elitismului. „Luceafărul“ nu se ruşina şi nici nu avea indispoziţii atunci când
erau scrise cuvinte mari, precum: patrie, patriotism, iubirea faţă de străbuni,
fie ei geto-daci, fie romani, preţuirea valorilor româneşti etc. La acel
program al Luceafărului, în paginile căruia scriitorii, mai ales cei tineri,
încercau să-şi spună cuvântul mai voalat, mai cifrat, despre lumea în care
trăiau, am aderat amândoi, eu de pe poziţia prozatorului, dânsul de pe cea a
criticului literar. Ne-am întâlnit, în acel timp la câteva manifestări literare,
la Chişineu Criş, la Timişoara, unde Artur Silvestri, căci despre el este
vorba, m-a surprins luându-mi deschis apărarea, punând la punct răspicat pe cel
care mă atacase. Apoi, un timp, legăturile noastre s-au întrerupt, ca să-l
regăsesc după 1990, desigur cu chipul însemnat de trecerea anilor şi cu o
carieră de excepţie, însumând doctorate la mari universităţi, studii, cărţi de
istorie a civilizaţiilor, apărute în limbile engleză, germană, rusă, spaniolă.
Activitatea laborioasă a cărturarului, scriitorului şi enciclopedistului Artur
Silvestri cuprinde o uluitor de largă paletă de domenii abordate. De la critica
şi istoria literară, culturală, la cea de editor, creator şi conducător al unor
reviste on line, precum: „Luceafărul românesc“, „Neamul românesc“, „Ecoul“,
„Epoca“, „Floarea darurilor“, „Monitor cultural“, „Tânărul scriitor“, „O carte
pe zi“, „Analize şi fapte“ etc, unele dintre ele amintind de publicaţii mari,
glorioase, create şi conduse de personalităţi de prim rang ale culturii române.
Toate aceste publicaţii sunt puse sub egida Asociaţiei Românilor pentru
Patrimoniu, ea însăşi creatie a lui Artur Silvestri. Înşirate astfel, toate
acestea par seci, de o importanţă oarecare. Privite în miezul lor, ele sunt
acte extraordinare, de mare importanţă pentru existenţa, continuitatea şi
vizibilitatea culturii române, în Europa şi în lume. Scriitori de limbă română
din toată lumea:din Australia,
Canada, America de nord, Europa, Asia, Africa
simt nevoia să se adune în albia acestor reviste, să-şi exprime liber, după
propria voinţă, opiniile, să-şi publice creaţiile trăind în matca limbii mame
bucuria fraternităţii, apartenenţei la bătrânul lor neam. Şi, nu în ultimul
rând, sărind în apărarea patrimoniului cultural şi spiritual românesc,
împotriva tuturor denigratorilor, demolatorilor, strâmbătorilor de gust şi de
morală.
Patronând aceste
publicaţii, înviorându-le cu spiritul lui cartezian, angajându-şi condeiul în
polemici şi în bătăliile pentru vestejirea ticăloşiilor celor fără de neam şi
fără de ţară, Artur Silvestri rămâne, până la urmă, omul tainic, cu rădăcinile
într-o lume arhaică, lumea Bizanţului, a primilor scriitori creştini, a
străpărinţilor. Căci, Artur Silvestri este un documentat şi pasionat apărător
al străvechimii noastre: „Întâiul şi cel mai profund sentiment, scrie el în
Revolta fondului neconsumat, (prefaţă la volumul „Cazul Zaharia Stancu“ , eseu
datat Bucureşti 1986), ce trebuie a se configura va fi deci acela al
străvechimii, arătând conservări nu doar antropologice, şi o continuitate, din
toate punctele de vedere, impunătoare, ci şi puteri de a re-genera periodic o
civilizaţie alcătuită demult şi transmisă fără preschimbări esenţiale până la
noi. Această formulă de străvechime ce continuă în cadrele geografice
tradiţionale şi a cărei iradiaţie este, pentru aceste părţi ale lumii, pare a
fi însă, deopotrivă, o formulă de civilizaţie europeană, aflată, ca şi altele
ce contribuiră în felul lor la procese de cristalizare diverse şi înrudite
într-o contemporaneitate impresionantă cu obârşiile Europei . Această Europă a
obârşiilor cuprinde, prin geto-daci şi pe romani, având în compoziţia ei pe
eleni, pe celţi, pe germanici şi pe iberi, popoare vechi, adică, a căror
aşezare pe teritorii de acum tradiţionale s-a făcut de timpuriu şi nu s-a mai
tulburat oricâte modificări vremelnice ar fi fost posibile şi ce amestecuri
s-ar fi produs. “
Opera de prozator a
lui Artur Silvestri este restrânsă dar nu lipsită de profunzime şi frumuseţe
artistică. Apocalypsis cum figuris, de pildă, şapte nuvele fantastice adunate
în volumul publicat în 2005 sunt, ca să-l citez pe A:I. Brumaru: „ parabolele
fiinţării la ultima frontieră-aceea a disoluţiei şi pierderii lor fatale în
fiinţa care, poate fără de vrere, numai le-a născocit. “În realitate, doar în
aparenţă, opera de creaţie a lui Artur Silvestri pare atât de restrânsă, căci
fiecare din eseurile publicate conţin în ele fiinţa creatorului, singura
raţiune de-a fi, „singura realitate necontestabilă este realitatea operei
noastre, unde timpul se opreşte“ (Coperte de cărţi posibile, prefaţă la volumul
„ Intermundi“)
Dacă timpul se
opreşte în realitatea operei noastre, intrând în încremenire, poate în veşnicia
cuvântului scris, timpul nostru biologic este condus după alte legi ce ţin de
voinţa Bunului Dumnezeu. Prietenul Artur Silvestri a plecat atât de neaşteptat,
atât de incredibilă a fost dispariţia sa încât, mărturisesc şi acum că mă aflu
într-un hău al tristeţii şi neacceptării nonexistenţei sale fizice. Mi-e
imposibil să accept că la capătul celălalt al poştei electronice nu mai este
el, prietenul şi partenerul de vis şi idealuri, confesorul şi fratele
alintător. Fără îndoială, a rămas să dăinuie opera sa atât de preţioasă, de
importantă pentru cultura română, spiritul său viu, profund, necruţător cu cei
ce atentează la demnitatea noastră, la valorile naţiunii române, la frumuseţea
şi bogăţia României tainice le va fi alături celor care vor continua să se bată
pentru supravieţuirea românilor în bătălia cu duhurile blestemate care lucrează
în favoarea pierderii identităţii noastre, a globalizării.
ION MARIN ALMĂJAN
Timişoara 26 nov. -21 dec. 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu