Cea dintâi imagine a Aninei mi-am creat-o în urma
povestirilor pe care le-am ascultat de la sora bunicii, care era pilăriţă.
Adică, umbla prin sate şi strângea ouă pe care le revindea la Anina.” Ştii,
copile, la Anina cotăriţele umblă pe sus”, mi-a zis. Am încercat în fel şi chip
să-mi imaginez cotăriţele împletite din
nuiele cu care se cărau ştiuleţii sau boabele de cucuruz în pod dar şi alte
lucruri din gospodărie, zburând. Ca să zboare le-am adăugat obligatoriu două
aripioare. Doar în ziua în care am intrat pentru prima oară în Anina, am
realizat cum arătau în realitate cotăriţele care treceau leneş, pântecoase,
încărcate cu cărbuni, pe cablurile funicularului, de la mina Maria Theresia,
mai târziu Puţul IV, spre Puţul doi. Imediat după coveiul, curba de la
Colobrat, în dreptul clădirii care adăpostea cândva ocolul silvic, funicularul
se traversa şoseaua ce vine dinspre Steierdorf
şi o linie ferată locală. Cele
două surori, bunica mea şi sora ei Veta,
cu brenţile pline de ouă în spate au căscat gura la cotăriţe, s-au împiedecat
de şină şi au dat în brânci. Sutele de ouă din brenţi au luat-o la vale spre
disperarea şi jalea celor două pilăriţe.
Cea de a doua
imagine a Aninei care a şocat pe copilul de ţăran venit din Valea Almăjului a
fost coşul înalt al Uzinei de electricitate, roţile uriaşe ridicate în vârful
unor turnuri de la care porneau cabluri aidoma unor şerpi boua ce coborau în
burta muntelui coliviile cu oameni sau cu materiale. Puţurile adânci de sute de
metri nu mi le-a putut imagina atunci iar de văzut le-am văzut mult mai târziu,
când le-am simţit răcoarea, hăul înspăimântător în care ne-am prăvălit cu
colivia ce se zdruncina din toate încheieturile. Student fiind, am lucrat în
vacanţe, ca ajutor de miner, la Puţul
principal, numit atunci Puţul Gheorghiu
Dej, la orizontul opt, în abatajul în care nu cu multă vreme în urmă, murise,
strivit într-o surpare, ştaigărul Secula. Am încărcat cărbuni cu lopata enormă
pe care oprtacii o numeau, în bătaie de joc, inima lui Stalin. Coborând în
infernul minei îmi şopteam celebrele versuri ale lui Dante Aligheri :Lasciate
ogni speranzza voi ch' entrate.
Dar, la douăzeci
de ani orice loc de pe faţa pământului ţi se pare un Eden. Şi orice femeie
tânără un vis de dragoste. La Maial,de Ziua minerului,berea curgea în valuri şi
mirosul ispititor al mititeilor declanşa secreţiile gastrice. Pădurea era
înfrunzită, de un verde crud, iarba înaltă deja şi mătăsoasă! La Bohui,
lacul îşi încreţea pânza de apă la
suflarea vântului sau la bătaia aripei rândunicilor. Ne cufundam în pădurea adâncă,
maiestuoasă, vrăjiţi de trilurile păsărelelor.Vorba cântecului: „ Creşti pădure
şi te-ndeasă/ Numai loc de casă-mi lasă/ Loc de casă şi-o cărare/ Să mă duc la
mândra-n vale”. Hăuleam vara străbătând drumul spre Taişlont, iar de aici până
la Mărghitaş, unde apa rece a lacului ne primea periculos de bucuroasă.
Ici-acolo grupurile de alge ne atrăgeau atenţia asupra pericolului de a ne
scufunda pentru totdeauna în adâncurile verzi.
La Clubul miner
am văzut multe şi minunate filme, spectacole. Într-una din săli, poate chiar în
biroul directorului Albu, am înfiinţat împreună cu prietenii mei:inginerul Ion
Văcaru, Vasile Creţu, mai târziu etnolog şi profesor universitar, Ion I. Mioc,
epigramist şi poet, Pavel Lungu şi alţii, cenaclul literar „ Virgil Birou”. Cu
şedinţe furtunoase, critice, în care se prezentau proiecte literare ambiţioase,
se visa la academii, vorba genialului nostru poet.
Aşadar: et in
Arcadia ego, şi eu am fost în Arcadia…
Ion Marin Almăjan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu