Considerații eronate sau tendențioase asupra istoriei Banatului

(Dalboşeţ - Monumentul eroilor 1914-1919)

Modul de analiză și de interpretare a istorie poate fi  și chiar este necesar să fie divers pentru ca din totalitatea opiniilor să se alcătuiască un totum valabil, real și obiectiv. Cu singura condiție ca istoricul, teoreticianul, specialistul, în ultimă instanță să  respecte adevărul, să fie onest.

Cunosc binișor și apreciez în cea mai mare parte activitatea d-lui prof.univ.dr. Victor Neumann, scrierile dominie sale  asupra Banatului și în special a Banatului multicultural. Mica noastră patrie, cum îmi place să numesc Banatul, România fiind patria mare, a cunoscut în lungul istoriei sale  dominația regalității maghiare,  un secol și jumătate de stăpânire  turcească,  apoi o perioadă austriacă și , până la 1918, austro-ungară. După statisticile publicate de Ehrler (1774) populația română  a fost majoritară (220.000), urmată de sârbi și greci (100.000), de unguri și bulgari (2400) și de evrei (340). La rândul său, Griselini scrie în Scrisoarea a VII-a  următoarele: „Dintre neamurile care muncesc în Banat, românii sunt cei mai numeroși…”, chiar și istoricul maghiar Pesti Fryges urmărește  compoziția populației după etnie, recunoscând supremația numerică a românilor. Traiul mizer, ciumele, războaiele austro-turce au împuținat această populație autohtonă,  oferind  Curții de la Viena ideea  aducerii în acest teritoriu mănos  a unor coloniști germani. Nu voi intra în amănunte  urmărind tratamentul pe care,succesiv, l-au aplicat,  cei ce stăpâneau Banatul, românilor. În cele mai multe cazuri acesta nu a fost în favoarea băștinașilor, deși  mai ales acum, în special în rândul tineretului  care-și  trăiește viața spirituală mai mult de NET, s-a creat o mitologie  a timpurilor fericite ale Banatului  austro-ungar.

 Am realizat această succintă incursiune în istorie, pentru a reaminti d-lui Victor Neumann că întotdeauna cei care au făcut statisticile: administrațiile, cercetătorii, istoricii au contat pe ideea de  naționalitate. Că nu se poate vorbi, așa cum scrie d-sa în articolul ”Perspective alternative asupra istoriei„ publicat în  revista „Scrisul bănățean nr. 3(7) 2013, de o schimbare a categoriei  „naționalitate” față de epoca anterioară, adică față de regimul dualist austro-ungar. Nu cred că se poate face o comparație între  starea românilor din  perioada dualismului austro-ungar, când s-a încercat cu orice mijloace deznaționalizarea românilor, a germanilor, a altor locuitori ai Banatului și Ardealului și perioada de după 1918, când scrie d-l Neumann s-a încercat românizarea. Nu este un secret pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru un istoric, că administrația românească n-a luat nici o măsură de închidere a școlilor de altă limbă, că nu au fost restricții privitore la ziare și reviste, la alte forme de manifestare a culturii și spiritualității germanilor, maghiarilor, sârbilor, slovacilor, cehilor, evreilor ( în cazul acestora din urmă până la  deceniul în care mișcarea legionară a ajuns să conducă România și atunci se poate vorbi de românizarea fabricilor, întreprinderilor aparținând unor evrei). Am în față cartea „Țara Almăjului-cercetări monografice realizate de echipa  Institutului Social Banat –Crișana  în anul 1939” pe care am realizat-o personal după publicațiile din revista acestui institut. Statisticile  sunt pe   următoarele rubrici: Titlu, Structura etnică  și starea morală , urmează  apoi  subtitlul: Originea etnică, apoi rubricile: Comuna, Români și Străini. Repet, nu doar statisticile de acum erau preocupate  de naționalitate, ci și cele de dinaintea unirii, doar că acelea încercau să ascundă , pe cât puteau, preponderența românilor.  Doar în cazul denumirii acesteia de străin d-l Neumann are dreptate, cu amendamentul că  în acel timp nu se  folosea termenul de naționalitate conlocuitoare, iar cel de „străin”   era folosit cu  semnificația de alt neam. Ajungând la acest termen, de neam, mă uimește explicația pe care i-o dă d-l Neumann, aceea de trib. Neam, atunci și acum, înseamnă în primul rând familie, apoi  națiune. Când spunem triburi ne referim la populațiile primitive din Africa, Asia chiar și din actualul teritoriu al Americii de Nord, Australia, Canada etc.

 Consider că  incriminarea Institutului Social Banat-Crișana și a intelectualilor  care au colaborat  cu revista acestuia de subordonare la ideologia… etnonaționalistă (de parcă acesta ar fi  echivalentă cu cea fascistă!)  este superfluuă și cumva redundantă, cei doi termen suprapunându-se într-o oarecare măsură. Naționalismul nu este  un curent  apărut între cele două războaie mondiale, nici măcar în secolul XX, ci în celălalt secol, al naționalităților, al corifeilor luptei pentru dezrobirea națiunilor. Că, prin ideologia de dreapta,  fascistă, hitleristă   naționalismul a căpătat un curs distructiv pentru alte  neamuri, e altă realitate, profund nocivă. Dar acesta este doar o fațetă a noțiunii și nu cred că cele două ar trebui confundate.

                                                        Ion Marin Almăjan

Bănat numai în Căraș este

Mă ispiteşte gândul să încep aceste câteva însemnări cu afirmația marelui sculptor Romul Ladea și reluate în scris de Virgil Birou: ”Banat numa în Căraş este”, dar n-aş vrea să dau apă la moară celor care încă ne acuză de făloşenie găunoasă. Încercând să desluşesc anumite cărări în timpul istoric al literaturii Banatului, în special al celui montan,voi cuteza, poate fără prea mare izbândă, să surprind măcar câteva din particularităţile regionale, nu regionaliste!,ale povestitorilor săi. Zic povestitori întrucât mie  mi se pare că  prozatorii bănăţeni în general sunt,cu oareşcari excepţii, mai degrabă povestitori decât romancieri. Să-i dăm întâietate, după vârstă,lui Nicolae Stoica de Haţeg, slujitor al Sfintei Biserici, mai marele şcolilor naţionalnice la un moment dat,istoriograf, numismat şi arheolog amator şi prin vocaţie povestaş. Cronica Banatului este nu doar un amalgam de date şi consideraţii istorice, mai mult sau mai puţin corecte,de fantezii mitologice,ci în primul rând o naraţiune făcută cu mare meşteşug artistic a întâmplărilor pe care cronicarul le-a trăit personal sau le-a auzit de la contemporanii săi mai vârstnici, în Banatul imperial, adică Banatul secolului al XVIII-lea. Sunt în Cronica Banatului pasaje antologice prin pitorescul întâmplărilor, prin aspectul funambulesc al situaţiilor, prin umorul rafinat care-l aşează pe autor alături de un Rablais sau, mai aproape de spaţiul nostru geografic şi spiritual, de Haşek. Povestaşul este un excelent portretist,un bun cunoscător al datinilor şi obiceiurilor bănăţene pe care le descrie cu o plăcere nedisimulată şi de care se slujeşte pentru a-şi împlini datoriile sale de preot militar, de doctor improvizat,de responsabil cu aprovizionarea înaltelor feţe imperiale în anturajul cărora se simte nestingherit. Banatul imperial al lui Stoica de Haţeg este un teritoriu al încleştărilor militare între cele două armate:turcă şi austriacă,cu mult sânge şi multă cruzime,al foametei şi pustiirilor, dar şi teritoriul unde lotria pare o joacă de flăcăi tomnatici, muierile (vezi preoteasa lui Nicolae Stoica) frumoase sunt râvnite şi cerute fără jenă de generalii conţi ai imperiului ,refuzaţi însă ca în „Doina gugulanului” care, parafrazez, vinde mere,vinde pere dar nu vinde a lui muiere.

          Nici Mihail Gaşpar nu este altceva decât un povestitor,deşi cărţile sale: În vraja trecutului,Vremuri de mărire nu sunt axate pe spaţiul banatic,nu tratează teme referitoare la istoria acestui ţinut. Având, cum scrie Cezar Petrescu, o informaţie migăloasă, „dovedind reale calităţi de cursivitate, îndemânare şi conturarea personagiilor, autorul,crescut în ideile naţional-politice ale secolului al XIX-lea, se simte dator să-şi slujească naţia atacând cu pana teme ale istoriei naţionale, oferind exemple de bărbăţie şi credinţă în virtuţile strămoşeşti.Oricât ne displace, nu putem să nu remarcăm nivelul mediocru al cărţilor lui Mihail Gaşpar, epigon al lui Mihail Sadoveanu. De altfel, toate cărţile de proză scrise până la primul război mondial, de: Pavel Vasici, Emilia Lungu Puhalo, de Ion Popovici Bănăţeanul, Dimitrie V. Păcăţeanu, ca şi cele care au urmat după acest mare măcel, având ca autori pe: Dridi Goroniţă, Ion Ciucurel,Nicolae Tomiciu, Gheorghe Atanasiu,etc. n-au fost decât încercări mediocre, fără prea mare valoare literară, tributare tradiţiilor eticist-semănătoriste.

Poet, dramaturg, eseist de marcă, Pavel Bellu şi-a încercat inspirata-i pană şi în proză, făcându-şi mari proiecte romaneşti, din păcate îngreunate pe neaşteptate de boala sa şi mai apoi curmate de decesul său.Cele două romane apărute, Fericita jale a Cumbriei şi Focul rece dau măsura unui rafinat stilist, unui prozator sensibil (se putea să fie altfel un poet de talia sa?), cu o adâncă cunoaştere şi înţelegere a istoriei. O istorie privită în toată complexitatea ei,cu personalităţi care au jucat un rol însemnat  atât pentru români cât şi pentru celelalte neamuri din fostul imperiu austro-ungar :familia Mocioni, în special Alexandru şi Andrei, Vicenţiu Babeş, Eftimie Murgu,etc.

Cum (Banat numai în Căraş este,nu? ), era de la sine înţeles că primul mare prozator al acestei zone-din păcate nici astăzi recuperat de istoria literară românească, care ,în paginile unor dicţionare îl consideră scriitor provincial-să-şi fi luat tematica scrierilor sale din barocul cărăşan. Cea dintâi carte a sa Oameni şi locuri din Căraş,este un volum de reportaje, se zice, deşi termenul de reportaj nu mi se pare a acoperi întreaga gamă a cărţii, în fapt un ghid literar, o carte de impresii legate de frumuseţea peisajului,de pitorescul acestuia,de virtuţile sufleteşti ale oamenilor, împletind toate acestea cu informaţii din domeniul demografic, al stării de sănătate a populaţiei,al etnografiei şi folclorului. Preocupat să dezvăluie marile comori etnografice ale acestui ţinut,scriitorul va publica lucrarea Crucile de piatră din Valea Căraşului, stăruind asupra acestor semne de peste veacuri ale credinţei, datinilor ce au supravieţuit, în patrimoniul satului cărăşan. Capodopera lui Virgil Birou  este romanul Lume fără cer, carte a imperiului adâncurilor de la Anina, a ocnarilor, dar şi a satelor cărăşene din care au pornit şi spre care se întorceau, dacă mai apucau, „robii pământului”. Romanul descrie, deopotrivă, societatea civilă a Aninei,  cu tot amalgamul ei de neamuri, ştaieri austrieci, pemi, unguri veniţi din mai toate colţurile fostului imperiu fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor. Amalgamul acesta „mittel-european”îşi va găsi,ceva mai târziu, după al doilea război mondial, scriitorul cel mai înzestrat în Sorin Titel, ale cărui cărţi, în special romanul Femeie,iată fiul tău, reuşesc să propună (şi să fie acceptat de critica literară românească) universul burgului provincial din fostul imperiu, o lume crepusculară.”Scăldată de o lumină aparte, ca să-l citez pe O.Crohmălniceanu, lumea târgurilor lui Titel este o lume aflată în amurg, urmând în mod firesc sfârşitul fostului imperiu care a marcat-o.”

Tot despre un amurg, numai că de data aceasta este vorba de amurgul satului bănăţean tradiţional,vorbeşte în cărţile sale Ion Florian Panduru. Povestirile sale din volumul „Sărbătoare târzie” dar şi romanul „Sub merii sălbatici” sunt totodată replici ale autorului faţă de „satul socialist”, un sat care este obligat să-şi arunce la lada de gunoi a istoriei tradiţiile, morala creştină, şi să-şi însuşească formula hibridă, falsă, a omului nou, ateu, necinstit, duplicitar. Povestitor prin excelenţă, din trunchiul lui Stoica de Haţeg,Ion Florian Panduru, faţă de care timpul n-a mai avut răbdare, a dat după credinţa mea o mică parte din marea măsură a talentului cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat.

Alărtur lui Ion Florian Panduru, nu doar din considerente regionale, Plugova lui Panduru fiind la o palmă de pământ de localitatea Petnic a lui Nicolae Danciu Petniceanu, pe acest din urmă scriitor, tot un povestitor, deşi a publicat şi câteva romane mai puţin reprezentative, după opinia mea, decât volumele: Apa de Duminică, Drumul de sănii, Stănuica etc. Proza lui Petniceanu se remarcă printr-o descriere obsesivă a tradiţiilor satului bănăţean, tradiţii pe care autorul le cunoaşte ca nimeni altul şi din care îşi face un deliciu la fiecare pagină scrisă.

          Atât cât se revendică spaţiului bănăţean (şi nu s-ar zice că a avut rezerve s-o facă) Florin Bănescu vine, ca scriitor, dintr-un timp şi un spaţiu al Banatului mitologic. Sub teiul arhietipal din Slatina Timiş, vatra sa natală, se cern istorii cu haiduci şi lotri, precum Petru Vancea,cel care l-a salvat de la pieire pe viitorul soţ al împărătesei Maria Theresia, primind în schimb, drept răsplată căpitănat de plai. Sunt multe alte asemenea întâmplări pe care Florin Bănescu le rescrie cu talentu-i recunoscut aducându-şi preţioasa contribuţie la „geografia literară” bănăţeană, (ca să citez formula criticului literar Cornel Ungureanu), azi mult mai bine conturată valoric şi mai complexă,chiar dacă este în continuare nesocotită de exegeţii de dincolo de Carpaţi. Din păcate, la acest ceas al „reaşezării” valorilor, nici măcar aici, acasă, preţuirea faţă de aceşti creatori şi faţă de creaţiile lor nu s-ar zice că se manifestă prea insistent. Uitarea voită ne paşte şi acum, cum ne-a păscut şi altădată, ceea ce va fi în detrimentul Banatului în timpul care va veni.

          Iubitor de legende,ba chiar el însuşi creatorul uneia, cum a fost cea a haiducului Adam Neamţu, Damian Izverniceanu a activat între cele două războaie mondiale în spaţiul cărăşan, al Ciclovei şi Oraviţei, publicând în presa din zonă, dar nu numai, povestiri, lucrări de folclor şi de etnografie, ca şi un roman foarte cunoscut la vremea aceea în Banat, Haiducul Adam Neamţu. Cea mai mare parte a povestirilor risipite prin gazete a fost adunată, la îndemnul meu, de regretatul prof.univ.dr. Ion, într-un volum intitulat În Codrii Boşneagului. Apreciind calităţile literare, Nicolae Iorga îl supranumeşte „Un Agârbiceanu al Banatului”, ceea ce nu poate fi decât onorant pentru Damian Izverniceanu, unul dintre condeiele oneste ale Banatului dintr-un timp în care, după dumnezeieasca săvârşire a unirii cu ţara, se cristalizau instituţii româneşti, cărturarii -şi se cuvine să-l amintesc printre ei pe Camil Petrescu- ,depuneau eforturi mari pentru a impune o limbă românească literară, pentru a trasa nişte direcţii de nivel în vederea dezvoltării culturii, literaturii, artelor în această provincie binecuvântată de Dumnezeu.

                                                          Ion Marin Almăjan  

Nedeia de la Dalboșeț

               Nedeia de la Dalboșeț

Oarna lu Plearcă ăl bătrân

sfredelește văzduhul,

trezește ciurezii din somn,

zburătăcește bribeții

și se îngână cu mierlele.

Broanca lui Pârlău,

ține biglaitul, cutremurând

teii,aninii, fagii din Tâlvă,

sărcinerii cu trifoi,

și crucile din morțărie.

La poșovaică, Ion Piță,

taie lumina zilei cu săcurea

opincile sale cu gurgui

scriu în țărâna gălbuie

răvaș de  neuitare.

Pe un ciupag, un suflet de muiere

a trimis carce omului ei

mort în bătaia dintâni.

Sănătace uico Ioane!

 Ion Marin Almăjan

 7 septembrie 2013

        Timișoara

 

„Premiere şi priorităţi timişorene“

Doua edituri, Banatul si Artpress, si doi autori, Ioan Hategan si Maria Carmen Pirse, au realizat o carte de o eleganta ceremonioasa intitulata “Premiere si prioritati timisorene”. Acest prim volum debuteaza cu anul 1154 si se termina la  1900.Pentru a satisface curiozitatea cititorului, voi reproduce cateva asemenea prioritati care  sunt de natura sa confere locul de ” frunce ” nu doar Banatului ci si Capitalei sale.Pelbart , calugar franciscan,nascut la Timisoara 9 1453?15020 este unicul autor de incunabule de pe teritoriul Romaniei.Primul sitem de alimentare cu apa a unei localitati cunoscut in Romania in sec.al XV-lea;cea mai veche fabrica de bere de pe teritoil romanesc a fost infiintata la  1 ianuarie 1716;la anul 1729, Cazarma Translivaniei ( demolata  ]n perioada 1961-65) a fost cea mai lunga  cazarma din Europa;la mijlocul sec. XVIII, contele Merci, guvernatorul Banatului ordona realizarea unei  instalatii hidraulice caree ridica apa din Bega, o filtreaza si o  introduce in Cetate prin canale subterane. La acea data mai aveau asemenea instalatii doar: Londra, Paris si Augsburg:  la 1745 se construieste spitalul municipal, inaintea celui din Budapesta si a lui Allgemeine Krankenhaus din Viena; la 1753 se deschide stagiune teatrala, a treia din fostul imperiu austriac, dupa Viena si Budapesta;, la 1754 se canta in premiera mondiala Missa  Trinitas de Michael Haydn, prezent la inaugurarea Domului romano-catolic:Wolfgang von Kempelen realizeaza prima masina de jucat sah ( 1769-1770): 1771 apare prima publicatie periodica in limba germana din Romania, Temeswarer Nachriten , in acelasi an se intreprinde primul turneu in Romania a unei trupe italienede opera;1775 se inaugureaza perima scoala normala din Romania1789, are loc premiera mondiala a operei  Medeea si Jason de Peter Wintter;1791 are loc premiera pe teritoriul romanesc a  operei  Rapirea din Serai de Mozart; la 1807 se naste  Carl Broky care avea sa devina pictorul curtii regale britanice si al reginei Victoria, in anul 1811 se canta in premiera Simfonia nr.6 in Fa major , Opus 68, Pastorala de Beethoven etc. Premierele si prioritatile timisorene vor continua sa fie redate int cel de al doilea volum si probabil in urmatoarele. Felicitandu-i pe autori pentru frumoasa si interesanta lor lucrare ma gandesc a fi binevenita ca o pledoarie argumentata pentru  integrarea completa a istoriei si culturii Banatului in istoria si cultura romaneasca, integrare ce nu s-a facut, din varii motive, dupa Marea Unire de la 1918.

ION MARIN ALMAJAN

Et in Arcadia ego

Cea dintâi imagine a Aninei mi-am creat-o în urma povestirilor pe care le-am ascultat de la sora bunicii, care era pilăriţă. Adică, umbla prin sate şi strângea ouă pe care le revindea la Anina.” Ştii, copile, la Anina cotăriţele umblă pe sus”, mi-a zis. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez cotăriţele împletite  din nuiele cu care se cărau ştiuleţii sau boabele de cucuruz în pod dar şi alte lucruri din gospodărie, zburând. Ca să zboare le-am adăugat obligatoriu două aripioare. Doar în ziua în care am intrat pentru prima oară în Anina, am realizat cum arătau în realitate cotăriţele care treceau leneş, pântecoase, încărcate cu cărbuni, pe cablurile funicularului, de la mina Maria Theresia, mai târziu Puţul IV, spre Puţul doi. Imediat după coveiul, curba de la Colobrat, în dreptul clădirii care adăpostea cândva ocolul silvic, funicularul se traversa şoseaua ce vine dinspre Steierdorf  şi  o linie ferată locală. Cele două surori, bunica mea şi sora ei  Veta, cu brenţile pline de ouă în spate au căscat gura la cotăriţe, s-au împiedecat de şină şi au dat în brânci. Sutele de ouă din brenţi au luat-o la vale spre disperarea şi jalea celor două pilăriţe.

   Cea de a doua imagine a Aninei care a şocat pe copilul de ţăran venit din Valea Almăjului a fost coşul înalt al Uzinei de electricitate, roţile uriaşe ridicate în vârful unor turnuri de la care porneau cabluri aidoma unor şerpi boua ce coborau în burta muntelui coliviile cu oameni sau cu materiale. Puţurile adânci de sute de metri nu mi le-a putut imagina atunci iar de văzut le-am văzut mult mai târziu, când le-am simţit răcoarea, hăul înspăimântător în care ne-am prăvălit cu colivia ce se zdruncina din toate încheieturile. Student fiind, am lucrat în vacanţe, ca ajutor de miner,  la Puţul principal, numit  atunci Puţul Gheorghiu Dej, la orizontul opt, în abatajul în care nu cu multă vreme în urmă, murise, strivit într-o surpare, ştaigărul Secula. Am încărcat cărbuni cu lopata enormă pe care oprtacii o numeau, în bătaie de joc, inima lui Stalin. Coborând în infernul minei îmi şopteam celebrele versuri ale lui Dante Aligheri :Lasciate ogni speranzza voi ch' entrate.

   Dar, la douăzeci de ani orice loc de pe faţa pământului ţi se pare un Eden. Şi orice femeie tânără un vis de dragoste. La Maial,de Ziua minerului,berea curgea în valuri şi mirosul ispititor al mititeilor declanşa secreţiile gastrice. Pădurea era înfrunzită, de un verde crud, iarba înaltă deja şi mătăsoasă! La Bohui, lacul  îşi încreţea pânza de apă la suflarea vântului sau la bătaia aripei  rândunicilor. Ne cufundam în pădurea adâncă, maiestuoasă, vrăjiţi de trilurile păsărelelor.Vorba cântecului: „ Creşti pădure şi te-ndeasă/ Numai loc de casă-mi lasă/ Loc de casă şi-o cărare/ Să mă duc la mândra-n vale”. Hăuleam vara străbătând drumul spre Taişlont, iar de aici până la Mărghitaş, unde apa rece a lacului ne primea periculos de bucuroasă. Ici-acolo grupurile de alge ne atrăgeau atenţia asupra pericolului  de  a ne scufunda pentru totdeauna în adâncurile verzi.

    La Clubul miner am văzut multe şi minunate filme, spectacole. Într-una din săli, poate chiar în biroul directorului Albu, am înfiinţat împreună cu prietenii mei:inginerul Ion Văcaru, Vasile Creţu, mai târziu etnolog şi profesor universitar, Ion I. Mioc, epigramist şi poet, Pavel Lungu şi alţii, cenaclul literar „ Virgil Birou”. Cu şedinţe furtunoase, critice, în care se prezentau proiecte literare ambiţioase, se visa la academii, vorba genialului nostru poet.

   Aşadar: et in Arcadia ego, şi eu am fost în Arcadia…

                                                                 Ion Marin Almăjan   

   

     

Diploma regelui Ladislau Postumul - 1457

 

Confirmă  privilegiile de care s-au bucurat românii bănăţeni din toate cele opt districte : Lugoj , Sebeş , Mehadia , Almăj , Caraşova , Bârzava , Com,eat ş Iladia ( Ilidia ) de-a lungul veacurilor din partea regilor unguri, începând cu Arpadienii şi până la principii ardeleni ai secolului al XVI-lea. Pentru importanţa ei deosebită  o vom reproduce în traducere românească :

            „ Noi, Ladislau, din graţia lui Dumnezeu rege al Ungariei , Boemiei , Dalmaţiei , Croaţiei etc , duce al Austriei şi Stiriei , marchion al Moraviei etc în puterea celor de faţă dăm de ştire tuturor celor ce se cuvine că luând în consideraţiune suplica umilă a credincioşilor noştri Mihai Dees zis de Thomosel ( Tămăşel ) şi Ştefan fiul lui Sysman de Buziaş  înaintată Majestăţilor Noastre în numele lor propriu şi al tuturor nobililor şi cnezilor şi al celorlalţi români din districtele Lujoj , Sebeş , Mehadia , Almăj , Caraşova , Bârzava , Comiat şi Iliadia , considerând mai departe fidelitatea şi serviciile credincioase ale tuturor acestor nobili şi chinezi, precum şi ale celorlalţi români prin care dânşii nu numai predecesorilor noştri regi ai Ungariei , ci chiar înaintea noastră s-au făcut plăcuţi şi vrednici de recunoştinţă ; considerând îndeosebi că avându-şi locuinţele la marginea regatului nostru  , păzesc şi apără vadurile Dunării contra deselor invaziuni ale turcilor , obişnuiţi să devasteze în partea aceea regatul şi să ducă în robie locuitorii acelor părţi fărră privire la etate sau sex şi dânşii nu se sfiesc a-şi expune viaţa şi averea suferind daune , neajunsuri şi nespuse răni ; voind noi să le arătăm şi pentru aceasta gratitudinea noastră ; întărim şi confirmăm cu autoritatea noastră pe seama acelor nobili români, chinezi şi a celorlalţi români de acum şi următori ai lor, în general şi în special, toate acele privilegii ale valahilor şi chinezilor referitoare la libertăţile , prerogativele şi drepturile câştigate , ca şi când ar fi introduse din cuvânt în cuvânt în diploma noastră prezentă ; cu respectarea condiţiilor, sarcinilor şi servituţilor sub care s-au eliberat  şi conces de precedesorii noştri , de regii Ungariei , şi promitem a ţine şi scuti libertăţile, prerogativele şi drepturile fiecăruia dintre dânşii, fie acela mic sau mare .Şi pentru ca aceşti nobili români şi chinezei, prin uniune strânsă între dânşii să poată continua , spre folosul nostru şi al ţării noastre cu mai mult succes serviciile amintite întru apărarea Dunării , drecretăm : ca de acum înainte să nu se doneze în cele opt districte numite, niciodată, posesiuni şi sate vreunui străin decât numai acelora pe care dânşii , în urma serviciilor, îi vor afla vrednici ; că nu vom despărţi aceste opt districte unul de altul, nici vom dona cuiva vreunul din ele ci le vom ţine după modul lor împreunate de sfânta coroană a ţării noastre .Chiar şi districtul Comiat , care odinioară, prin serenisimul principe domn Sigismund , împărat al Romanilor şi rege al Ungariei etc , moşul nostru prea iubit, a fost zălogit lui Ioan de Hunyad, guvernatorul regatului ungar, şi care prin locuitorii acestui district se zice că a fost zălogit de la dânsul, îl anexăm iarăşi la cele şapte districte numite, dispunând ca districtul Comiat să se ţină, ca oricare altul, de corpul districtelor şi să se bucure dimpotrivă cu ele de aceleaşi privilegii. Ne învoim mai departe ca pe nobilii români şi chinezi să nu-i poată judeca nimeni altul ,decât comitele respectiv, care se va alege din timp în timp,iar cei nemulţumiţi de judecata lui să poată şi să aibă dreptul să apeleze la judele nostru curial şi de aici înainte nemijlocit la persoana Majestăţii Noastre. Voim , afară de aceasta, ca comiţii şi vicecomiţii lor, aleşii din timp în timp pentru încasarea pedepselor în bani şi a speselor judecătoreşti , să nu cuteze a sechestra calul de călărit, şeaua , armele, şi oile celor vinovaţi sau învinovăţiţi, în genere să nu se încaseze pedepsele în bani decât numai în prezenţa judelui nobil al acestor români. Voim apoi ca aceşti nobili români să fie consideraţi egali cu nobilimea ţării noastre, iar chinezii acestor români să fie exempli ( scutiţi ) de plătirea oricăror dări care ar trebui să o plătească nouă sau altora .Nu permitem nimănui să cuprindă posesiunea şi proprietatea acestora şi a iobagilor lor , nici să-i acuze pe dânşii sau pe iobagii lor la alte judeţe sau să-i constrângă a se înfăţişa înaintea oricărei alte judecătorii , ci dacă cineva are vreo pâră sau chestiune de drept  sau dacă se simte îndreptăţit la asemenea acuze în   contra acestor nobili , chinezi şi a iobagilor acestora, daravelile contra iobagilor acestor nobili valahi sunt a se judeca în prezenţa nobililor lor iar cele îndreptate contra nobililor şi chinezilor înaintea comitelui şi a vicecomiţilor lor .Dacă dânşii ar tărăgăna judecata , nedreptăţitul are dreptul să-şi caute dreptatea la judele curiei noastre şi dacă nici aici nu ar primi satisfacţie  să apeleze la majestatea Noastră, unde reclamanţilor li se va face dreptate amăsurat ordinei juridice .Spre memoria şi vecinica întărire am eliberat diploma prezentă prevăzută cu sigiliul nostru secret de care avem obiceiul a ne folosi ca rege al Ungariei. Dat la Viena , la sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul , în anul Domnului o mie patru sute cinzeci şi şapte …”

    Diploma ilustrează elocvent drepturile şi privilegiile de care se bucurau locuitorii acestor districte bănăţene, statutul lor special, de largă autonomie, fără posibilitatea de a fi înstrăinat altcuiva în afara celor recunoscuţi de nobilii şi chinezii , importanţa militară a  acestor districte bănăţene în apărarea Dunării ca graniţă în faţa primejdiei venite din partea imperiului otoman. Faptul că cele opt districte bănăţene se bucură de acelaşi statut, care le garantează o autonomie sub raport naţional, politic- administrativ, judiciar, economic, militar în cadrul Ungariei şi că serviciile lor sunt la mare preţ şi pentru urmaşii lui Ladislau Postumul o dovedesc şi diplomele acordate de regina Izabela,  la 7 mai 2551, Gabriel Bathory, la 3 aprilie 1609, Gheorghe Rakoczy II, la 1654, diplome care păstrează şi întăresc aceste privilegii , drepturi şi libertăţi .

Puse cap la cap cu statutul special pe care îl vor avea teritoriile aflate pe raza vechilor districte  Almăj, Mehadia, în timpul când funcţiona aici Regimentul de graniţă nr. 13 se pot înţelege mai bine , cred, mentalitatea,tradiţiile, fiinţa locuitorilor ce au vieţuit pe aceste pământuri,în proporţia în care ele au supravieţuit sub vremuri.

                                                                        Ion Marin Almăjan

Ion Marin Almăjan: “Din pământ suntem şi în pământ vom merge…”

Trecerea la cele veşnice a Prea Fericitului Părinte nu trebuie să fie motiv de jale. Din pământ suntem şi în pământ vom merge, fiecare la vremea sorocită. Unii în puterea vârstei, alţii la adânci bătrâneţi, cum s-a întâmplat cu Prea Fericitul Teoctist. Important este ca în timpul vieţii noastre pământene să fi ascultat poruncile Tatălui şi ale Fiului , lăsând în urma noastră fapte de laudă întru biruinţa credinţei strămoşeşti, a iubirii de aproape, a iubirii de patrie .

Prea Fericitul Părinte a pus umărul său sfânt şi nu a lăsat să cadă biserici pe care Antichristul de la Bucureşti le-ar fi dorit prăbuşite. Tot prin osârdia Prea Fericitului ( şi nu a gugumanilor care se laudă , încercând să-şi atribuie acest merit ) a fost posibil dialogul cu Vaticanul, vizita Papei Ioan Paul II la Bucureşti, prima vizită de acest fel în lungul mileniilor de când Biserica lui Christos a fost scindată. A fost momentul binecuvântat să se adune două personalităţi cu o lucidă privire şi înţelegere asupra lumii contemporane bolnave de înstrăinare şi de necredinţă. Prea Fericitul Teoctist n-a fost o cârjă lucrătoare pe spinarea clerului ortodox , cum poate că s-ar mai i cuvenit câteodată. Prea Fericirea Sa a crezut şi a aplicat vechea zicere populară : „Dumnezeu nu bate cu bâtul…”.Acum la ceasul despărţirii de Patriarhul Sfintei mele Biserici, mă încearcă, pe lângă tristeţea pe care moartea mi-o aduce în suflet şi dorul după vocea lui blândă, cu un uşor, dulce, accent moldovenesc. Patriarhul Teoctist s-a pogorât lângă înaintaşii săi, Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe Române, spre gloria şi trăinicia credinţei neamului românesc. Aşa sper, fie-mi speranţa, a mea şi a altor multor milioane de români ortodocşi, împlinită de vrednicia şi tăria de cuget a celui care va veni să se aşeze pe Scaunul Patriarhal . 

Ion Marin Almăjan

("Al cincilea patriarh" - volum colectiv, Editura Intermundus, 2007)