Bănat numai în Căraș este

Mă ispiteşte gândul să încep aceste câteva însemnări cu afirmația marelui sculptor Romul Ladea și reluate în scris de Virgil Birou: ”Banat numa în Căraş este”, dar n-aş vrea să dau apă la moară celor care încă ne acuză de făloşenie găunoasă. Încercând să desluşesc anumite cărări în timpul istoric al literaturii Banatului, în special al celui montan,voi cuteza, poate fără prea mare izbândă, să surprind măcar câteva din particularităţile regionale, nu regionaliste!,ale povestitorilor săi. Zic povestitori întrucât mie  mi se pare că  prozatorii bănăţeni în general sunt,cu oareşcari excepţii, mai degrabă povestitori decât romancieri. Să-i dăm întâietate, după vârstă,lui Nicolae Stoica de Haţeg, slujitor al Sfintei Biserici, mai marele şcolilor naţionalnice la un moment dat,istoriograf, numismat şi arheolog amator şi prin vocaţie povestaş. Cronica Banatului este nu doar un amalgam de date şi consideraţii istorice, mai mult sau mai puţin corecte,de fantezii mitologice,ci în primul rând o naraţiune făcută cu mare meşteşug artistic a întâmplărilor pe care cronicarul le-a trăit personal sau le-a auzit de la contemporanii săi mai vârstnici, în Banatul imperial, adică Banatul secolului al XVIII-lea. Sunt în Cronica Banatului pasaje antologice prin pitorescul întâmplărilor, prin aspectul funambulesc al situaţiilor, prin umorul rafinat care-l aşează pe autor alături de un Rablais sau, mai aproape de spaţiul nostru geografic şi spiritual, de Haşek. Povestaşul este un excelent portretist,un bun cunoscător al datinilor şi obiceiurilor bănăţene pe care le descrie cu o plăcere nedisimulată şi de care se slujeşte pentru a-şi împlini datoriile sale de preot militar, de doctor improvizat,de responsabil cu aprovizionarea înaltelor feţe imperiale în anturajul cărora se simte nestingherit. Banatul imperial al lui Stoica de Haţeg este un teritoriu al încleştărilor militare între cele două armate:turcă şi austriacă,cu mult sânge şi multă cruzime,al foametei şi pustiirilor, dar şi teritoriul unde lotria pare o joacă de flăcăi tomnatici, muierile (vezi preoteasa lui Nicolae Stoica) frumoase sunt râvnite şi cerute fără jenă de generalii conţi ai imperiului ,refuzaţi însă ca în „Doina gugulanului” care, parafrazez, vinde mere,vinde pere dar nu vinde a lui muiere.

          Nici Mihail Gaşpar nu este altceva decât un povestitor,deşi cărţile sale: În vraja trecutului,Vremuri de mărire nu sunt axate pe spaţiul banatic,nu tratează teme referitoare la istoria acestui ţinut. Având, cum scrie Cezar Petrescu, o informaţie migăloasă, „dovedind reale calităţi de cursivitate, îndemânare şi conturarea personagiilor, autorul,crescut în ideile naţional-politice ale secolului al XIX-lea, se simte dator să-şi slujească naţia atacând cu pana teme ale istoriei naţionale, oferind exemple de bărbăţie şi credinţă în virtuţile strămoşeşti.Oricât ne displace, nu putem să nu remarcăm nivelul mediocru al cărţilor lui Mihail Gaşpar, epigon al lui Mihail Sadoveanu. De altfel, toate cărţile de proză scrise până la primul război mondial, de: Pavel Vasici, Emilia Lungu Puhalo, de Ion Popovici Bănăţeanul, Dimitrie V. Păcăţeanu, ca şi cele care au urmat după acest mare măcel, având ca autori pe: Dridi Goroniţă, Ion Ciucurel,Nicolae Tomiciu, Gheorghe Atanasiu,etc. n-au fost decât încercări mediocre, fără prea mare valoare literară, tributare tradiţiilor eticist-semănătoriste.

Poet, dramaturg, eseist de marcă, Pavel Bellu şi-a încercat inspirata-i pană şi în proză, făcându-şi mari proiecte romaneşti, din păcate îngreunate pe neaşteptate de boala sa şi mai apoi curmate de decesul său.Cele două romane apărute, Fericita jale a Cumbriei şi Focul rece dau măsura unui rafinat stilist, unui prozator sensibil (se putea să fie altfel un poet de talia sa?), cu o adâncă cunoaştere şi înţelegere a istoriei. O istorie privită în toată complexitatea ei,cu personalităţi care au jucat un rol însemnat  atât pentru români cât şi pentru celelalte neamuri din fostul imperiu austro-ungar :familia Mocioni, în special Alexandru şi Andrei, Vicenţiu Babeş, Eftimie Murgu,etc.

Cum (Banat numai în Căraş este,nu? ), era de la sine înţeles că primul mare prozator al acestei zone-din păcate nici astăzi recuperat de istoria literară românească, care ,în paginile unor dicţionare îl consideră scriitor provincial-să-şi fi luat tematica scrierilor sale din barocul cărăşan. Cea dintâi carte a sa Oameni şi locuri din Căraş,este un volum de reportaje, se zice, deşi termenul de reportaj nu mi se pare a acoperi întreaga gamă a cărţii, în fapt un ghid literar, o carte de impresii legate de frumuseţea peisajului,de pitorescul acestuia,de virtuţile sufleteşti ale oamenilor, împletind toate acestea cu informaţii din domeniul demografic, al stării de sănătate a populaţiei,al etnografiei şi folclorului. Preocupat să dezvăluie marile comori etnografice ale acestui ţinut,scriitorul va publica lucrarea Crucile de piatră din Valea Căraşului, stăruind asupra acestor semne de peste veacuri ale credinţei, datinilor ce au supravieţuit, în patrimoniul satului cărăşan. Capodopera lui Virgil Birou  este romanul Lume fără cer, carte a imperiului adâncurilor de la Anina, a ocnarilor, dar şi a satelor cărăşene din care au pornit şi spre care se întorceau, dacă mai apucau, „robii pământului”. Romanul descrie, deopotrivă, societatea civilă a Aninei,  cu tot amalgamul ei de neamuri, ştaieri austrieci, pemi, unguri veniţi din mai toate colţurile fostului imperiu fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor. Amalgamul acesta „mittel-european”îşi va găsi,ceva mai târziu, după al doilea război mondial, scriitorul cel mai înzestrat în Sorin Titel, ale cărui cărţi, în special romanul Femeie,iată fiul tău, reuşesc să propună (şi să fie acceptat de critica literară românească) universul burgului provincial din fostul imperiu, o lume crepusculară.”Scăldată de o lumină aparte, ca să-l citez pe O.Crohmălniceanu, lumea târgurilor lui Titel este o lume aflată în amurg, urmând în mod firesc sfârşitul fostului imperiu care a marcat-o.”

Tot despre un amurg, numai că de data aceasta este vorba de amurgul satului bănăţean tradiţional,vorbeşte în cărţile sale Ion Florian Panduru. Povestirile sale din volumul „Sărbătoare târzie” dar şi romanul „Sub merii sălbatici” sunt totodată replici ale autorului faţă de „satul socialist”, un sat care este obligat să-şi arunce la lada de gunoi a istoriei tradiţiile, morala creştină, şi să-şi însuşească formula hibridă, falsă, a omului nou, ateu, necinstit, duplicitar. Povestitor prin excelenţă, din trunchiul lui Stoica de Haţeg,Ion Florian Panduru, faţă de care timpul n-a mai avut răbdare, a dat după credinţa mea o mică parte din marea măsură a talentului cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat.

Alărtur lui Ion Florian Panduru, nu doar din considerente regionale, Plugova lui Panduru fiind la o palmă de pământ de localitatea Petnic a lui Nicolae Danciu Petniceanu, pe acest din urmă scriitor, tot un povestitor, deşi a publicat şi câteva romane mai puţin reprezentative, după opinia mea, decât volumele: Apa de Duminică, Drumul de sănii, Stănuica etc. Proza lui Petniceanu se remarcă printr-o descriere obsesivă a tradiţiilor satului bănăţean, tradiţii pe care autorul le cunoaşte ca nimeni altul şi din care îşi face un deliciu la fiecare pagină scrisă.

          Atât cât se revendică spaţiului bănăţean (şi nu s-ar zice că a avut rezerve s-o facă) Florin Bănescu vine, ca scriitor, dintr-un timp şi un spaţiu al Banatului mitologic. Sub teiul arhietipal din Slatina Timiş, vatra sa natală, se cern istorii cu haiduci şi lotri, precum Petru Vancea,cel care l-a salvat de la pieire pe viitorul soţ al împărătesei Maria Theresia, primind în schimb, drept răsplată căpitănat de plai. Sunt multe alte asemenea întâmplări pe care Florin Bănescu le rescrie cu talentu-i recunoscut aducându-şi preţioasa contribuţie la „geografia literară” bănăţeană, (ca să citez formula criticului literar Cornel Ungureanu), azi mult mai bine conturată valoric şi mai complexă,chiar dacă este în continuare nesocotită de exegeţii de dincolo de Carpaţi. Din păcate, la acest ceas al „reaşezării” valorilor, nici măcar aici, acasă, preţuirea faţă de aceşti creatori şi faţă de creaţiile lor nu s-ar zice că se manifestă prea insistent. Uitarea voită ne paşte şi acum, cum ne-a păscut şi altădată, ceea ce va fi în detrimentul Banatului în timpul care va veni.

          Iubitor de legende,ba chiar el însuşi creatorul uneia, cum a fost cea a haiducului Adam Neamţu, Damian Izverniceanu a activat între cele două războaie mondiale în spaţiul cărăşan, al Ciclovei şi Oraviţei, publicând în presa din zonă, dar nu numai, povestiri, lucrări de folclor şi de etnografie, ca şi un roman foarte cunoscut la vremea aceea în Banat, Haiducul Adam Neamţu. Cea mai mare parte a povestirilor risipite prin gazete a fost adunată, la îndemnul meu, de regretatul prof.univ.dr. Ion, într-un volum intitulat În Codrii Boşneagului. Apreciind calităţile literare, Nicolae Iorga îl supranumeşte „Un Agârbiceanu al Banatului”, ceea ce nu poate fi decât onorant pentru Damian Izverniceanu, unul dintre condeiele oneste ale Banatului dintr-un timp în care, după dumnezeieasca săvârşire a unirii cu ţara, se cristalizau instituţii româneşti, cărturarii -şi se cuvine să-l amintesc printre ei pe Camil Petrescu- ,depuneau eforturi mari pentru a impune o limbă românească literară, pentru a trasa nişte direcţii de nivel în vederea dezvoltării culturii, literaturii, artelor în această provincie binecuvântată de Dumnezeu.

                                                          Ion Marin Almăjan