„Încă odată:
care sunt punctele cardinale ale identității românești? Ce înseamnă, azi,
a fi român? Aș cita punctele de reper, în următoarea ordine:
a.
spațiul
identitar („pământul”,țara cu istoria și cultura ei);
b.
limba(elementul
esențial);
c.
ideea
de unitate (în baza originii comune și a modului de a fi);
d.
religia
(majoritar ortodoxă într-un spațiu lingvistic latin);
e.
toleranța
activă( morala comună, mila creștină, omenia);
f.
trăind
prea mult în nesiguranță(„ în calea răutăților”), românii discută mult, prea
mult, despre psihologia lor, ei se tem mereu că nația se risipește în istorie
și că valorile noastre spirituale și morale dispar; discutăm prea mult, vreau
să spun, despre specificul nostru și despre nestatorniciile noastre;
și aproape deloc despre miturile, vredniciile, feldeința și
creațiile lor în istorie;
g.
de
aici ni se trage, în mod sigur, spiritul critic(spiritul de cârtire) exagerat
și, de multe ori, paralizant. Se spune că ar fi o trăsătură a lumii latine.
Oricum, latinii de la Dunăre, fără a fi fundamental sceptici, se pun mereu în
discuție pe ei înșiși, contestă și, prin contestație,( efectul pozitiv) ajung
uneori la metafizică. Îndoiala, scrie undeva Cioran, este singura
atitudine sănătoasă și solidă în lume.
h.
Universalismul
nu-i o trăsătură dominantă a spiritului românesc , cum este la francezi; românii
au altă filozofie de viață; ei vor să fie, cum spune Maiorescu, naționali cu
fața spre universalitate sau în limbajul de azi, să fie români-europeni.
Nu ambiționează să fie dirijorii concertului universal. Vor ca vocea lor să nu
fie suprimată sau acoperită de alții. E bine, e rău? Reușesc să se impună în
lume, individual, prin creatorii lor( ca Brâncuși sau ca scepticul Cioran);
i.
există
mai multe complexe ale spiritului românesc, cel mai puternic fiind acela care
pornește din sentimentul că valorile noastre nu sunt cunoscute și,
mai ales, nu sunt recunoscute. O veritabilă obsesie. Atât de puternică , încât
a fi român înseamnă a te plânge mereu de faptul că nu suntem băgați
în seamă, că fiul rătăcitor fin Occident nu se mai întoarce și, când se întoarce,
nu-și mai recunoaște fratele rămas acasă, lângă părinți. Dar, fratele fratelui
risipitor n-a stat nici el degeaba, a creat o civilizație tot așteptând
întoarcerea fratelui plecat în Occident( opera lui Sadoveanu sugerează această
relație și acest sentiment de așteptare în ecuația latinității noastre
oriental-europene)(…)
j.
Ce
înseamnă, așadar, a fi român în epoca postmodernității și în plină criză
economică și morală? Căci, mai puternică decât criza economică , mi se pare a
fi, azi, criza morală. Poate însemna multe lucruri.
k.
Mie
mi se pare că a fi român în 2013 este a fi un individ, dacă nu politizat, un
individ strivit de politică( subl. i.m.a.) Politica a devenit
preocupațiunea principală a românilor: Media românească este acaparată
completamente de tema politică. Ceea ce înseamnă: o retorică
intolerabilă, personaje caragialești și, ca efect, un sentiment compact de
cădere în istoria măruntă,anecdotică,, un sentiment de exasperare.… A fi
român înseamnă, în aceste circumstanțe, că el se află cu adevărat în
urma Europei și că a ajuns să fie modelul negativ(„barbar”) al comunității
europene.(subl. i.m.a.)
l.
Să
schimbăm palierul: ce înseamnă, totuși, a fi bun român?Bun, nu în sensul
rasial( optica filosofilor din anii 30!), ci, spiritual, moral? După mine, românul
este fundamental un spirit european din Răsărit, cu o puternică rădăcină
mediteraneană, un spirit de sinteză-cum s-a spus, pe drept, în repetate
rânduri-un om care a trecut mereu printr-o istorie rea, de aceea a devenit
tolerant și vigilent( putem să-i spunem:suspicios) și a practicat , în
relațiile cu alții, o diplomație bazată pe prudență, omenie și răbdare.
În fine , românii suferă de adamism, au construit mai mult din fuga
calului(G. Călinescu) dar au, cu toate acestea, un sentiment puternic de
stabilitate istorică și sunt, în genere, spirite stabilizatoare. Românul
este,cred, un spirit creator în profunzimile lui, nu un spirit pustietor, chiar
dacă îi place să tachineze și să cârtească. Ce i-ar mai trebui ca să reușească
în istorie și să scape,acum, de reputația rea pe care i-au dat-o infractorii
risipiți prin Europa și politicienii instalați la noua Înaltă Poartă de
la Bruxelles? O administrație, desigur , mai coerentă, mai performantă și mai
cinstită, suprimarea , apoi, a bacșișului, oameni politici serioși, competenți
și veritabili patrioți, oratori care să gândească înainte de a vorbi, iar când
vorbesc , să vorbească în spirit național și în limbaj european, o
intelighenție care să-și depășească idiosincraziile, complexele și să vegheze
asupra valorilor naționale și să nu se rușineze de românitatea ei și, mai ales,
să nu conteste tot timpul; în fine,a fi bun român european înseamnă mai multă
înțelegere și mai mult respect față de condiția de a fi român…”(subl.
i.m.a.)
(„
Însemnări rapide despre identitatea românească”, Magazin istoric, august 2013,
pag. 5)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu