DOCUMENT DE EPOCĂ: „Text scris în noaptea de 21/22 decembrie 1989 și adus la cunoștința timișorenilor a doua zi odată cu Manifestul Frontului Democrat Român" de Ion Marin Almăjan

Mă simt pentru prima dată om.

Istoria atât de crâncenă, de zbuciumată , de măreaţă a sfântului pământ al românilor a cunoscut multe siluiri, mulţi stăpâni vremelnici, dar niciodată şi nici unul dintre ei , chiar dacă au fost străini de neam şi de ţară, n-au adus batjocura , umilinţa, samavolnicia , pe care le-au adus întunecata “epocă de lumină ” a sângerosului tiran Nicolae Ceauşescu.

Generaţiilor ajunse acum la zenitul vieţii le-au măcinat prin închisori credinţa în libertate şi civilizaţie, în bine şi adevăr, cu care s-au născut , pentru care şi-au jertfit sângele întru înfăptuirea României Mari, pentru ieşirea dintr-un război din care n-aveam ce câştiga…

Generaţiei mele i-a fost inoculată încă din faşă minciuna, spaima de adevăr şi dreptate, slugărnicia , făţărnicia, duplicitatea.Am crescut în genunchi, am cântat când am putut, cu gura închisă, ne-am minţit pe noi înşine şi i-am minţit şi pe cei mai tineri decât noi.(…) Mai mult decât atât, am nutrit blestemata credinţă că suntem condamnaţi pentru sute de ani să trăim în minciună şi robie.(…)

S-a născut însă o minune!Un neam care părea că şi-a pierdut pentru totdeauna bărbăţia, credinţa în cinste şi demnitate, s-a scuturat din somnul cel de moarte, şi-a trimis fiii în faţa tunurilor , a tancurilor şi puştilor, s-a pus pe sine însuşi în faţa morţii ca prin moarte să-şi recâştige singurele lucruri sfinte pentru care merită să trăieşti :Libertate, Demnitate,Cinste şi Dreptate.

Cunosc fiecare piatră, fiecare clădire din Timişoara.Timişorenii au ascultat de mii de ori paşii soldaţilor străini bubuind pe caldaram, biruitori pentru o sută de ani au pentru vecie cum credeau cei care i-au trimis.Am asculat uralele , fâşâitul pneurilor maşinilor oficiale , am asculatat osanalele deşuchiaate , în faţa cărora şi ultima vietate a pământului , în afara omului, s-ar fi ascuns de ruşine. Dar n-am ştiut şi n-am crezut că pe străzile şi în pieţele acestui oraş voi apuca să aud glasul Libertăţii, că voi vedea murind copii şi bătrâni pentru ea. Cum n-am crezut că acest glas va deveni vocea magnifică a naţiunii române. Mult timp mi-am spus că strămoşii noştri se răsucesc în mormânt de ruşine şi jale în faţa nemerniciei noastre, a urmaşilor.Acum însă , în unicul şi cel mai înălţător ceas la existenţei mele, ştiu că poporul acesta sfânt îşi merită strămoşii , că viitorimea se va gândi cu evlavie şi cu mândrie la noi. Şi astfel, mă simt pentru prima dată Om, în deplinul şi cel mai adevărat înţeles al cuvântului.

Ion Marin Almăjan 

„Text scris în noaptea de 21/22 decembrie 1989 și adus la cunoștința timișorenilor a doua zi odată cu Manifestul Frontului Democrat Român.”

 

“Amintiri despre ţărani” - cea mai nouă carte semnată Ion Marin Almăjan

Ion Marin Almăjan, omul care a condus destinele Editurii Facla înainte de revoluţia din decembrie 1989  şi cel care a fost şef la Direcţia de Cultură Timiş, timp de mai mulţi ani, a lansat recent o nouă carte: „Amintiri despre ţărani”, la care au participat prieteni, colegi, dar şi critici literari. Utima lucrare a lui Ion Marin Almăjan este un adevărat volum de poeme în proză despre oamenii din Valea Almăjului, de unde autorul se trage. Acest nou volum al scriitorului Ion Marin Almăjan a surprins pe toată lumea. Asta pentru că cititorii se obişnuiseră cu  alt stil al lui Almăjan, puţin mai romantic. Revenind la volumul “Amintiri despre ţărani”,  autorul spune că personajele din carte sunt demult dispărute, iar între timp oamenii s-au schimbat şi nu mai sunt precum cei de altădată. În urmă cu câţiva ani, Ion Marin Almăjan spunea: „Scriam în celalalt volum că părinţii mei, ca şi bunicii, au fost ţărani, iar străbunicii şi stră-străbunicii au fost ţărani, oieri şi oşteni în slujba Habsburgilor. Au bătut Europa în lung şi-n lat, udând-o cu sângele lor. Cei care s-au reîntors la casele lor au adus năravuri şi moravuri din ţările prin care au trecut, dar mai ales cuvinte pe care cei de acasă le-au adoptat, dându-le înţelegere după priceperea şi nevoile lor. Copilăria mi-a fost luminată de lumea bunicilor. Zic lumea bunicilor întrucât viaţa, credinţa, obiceiurile lor au fost total diferite de cele ale părinţilor. Ei, bunicii mei, ca dealtfel toţi cei de vârsta lor, trăiau într-un ritm măsurat, egal, fără ruperi şi fără isterii. Deşi trăiseră, ba chiar participaseră la două războaie mondiale. Credeau neşovăit în rostul ce le fusese lăsat de la Dumnezeu. Munceau un pământ rău, câinos chiar, care abia le dădea atâtea roade cât să nu moară de foame”.

Ion Marin Almajan: Simteam nevoia sa fiu purtatorul de cuvant al frumusetilor, istoriei, traditiilor si a oamenilor

ION MARIN ALMĂJAN

Sorina Ioana: Ce înseamnă atât pentru omul, cât şi pentru scriitorul Ion Marin Almăjan „Ţara Almăjului“?

Ion Marin Almăjan: Am scris şi am vorbit mult despre această „Ţară a Almăjului“. Este pământul din care mă trag. Este matricea din care am venit pe lume, care şi-a pus amprenta asupra sensibilităţii mele şi a sufletului meu. Este patria mică spre care inima şi gândul meu se întorc mereu şi se vor întoarce până în ultima zi a vieţii mele.

S.I.: În 1963, în revista „Scrisul Banăţean“ aţi semnat povestirea de debut „Moartea hulubului“ cu numele de Ion Marin Almăjan. De ce aţi adăugat numelui Ion Marin şi Almăjan?

I.M.A.: Argumentele sunt incluse în ce spuneam despre această zonă din care vin. Am făcut acest lucru pentru că simţeam nevoia să fiu „purtătorul de cuvânt“ al frumuseţilor, istoriei, valorilor spirituale, tradiţilor din acest frumos colţ de Românie. Şi nu în ultimul rând, al oamenilor din mijlocul cărora m-am ridicat, al acelor „ţărani imperiali“ ca să citez pe unul dintre marii noştri oameni de cultură.

S.I.: De ce obicei din copilărie vă amintiţi cu drag şi astăzi?

I.M.A.: Sunt multe obiceiuri de care îmi amintesc cu drag şi despre care am şi scris în câteva din cărţile mele, mai ales în această ultimă carte „Amintiri despre ţărani“. Nu aş vrea să fac o listă a lor. Multe din ele mi-au marcat copilăria, mi-au marcat sufletul ca să spun astfel, într-un timp în care multe din trăsăturile patriarhale ale vieţii de la ţară se mai păstrau încă. Poate că în mod special mi-au încălzit copilăria obiceiurile de iarnă. Frisonam la Moş Ajun, când în zori cu bâtul din alun, înflorat de taica cu cuţitul, plecam la colindat. „Iu, iu bună-i ziua lui Ajun/Dar mai bun a lui Crăciun/Că-i cu mei/Cu purcei/Cu copiii după ei“. Îmi amintesc cu mare plăcere de „Denii“, de dinainte de Înviere, de biserica din satul meu natal. Cu tot atât de mult drag, îmi aduc aminte şi de preotul ce a slujit multe generaţii, care era una dintre personalităţiile esenţiale ale localităţii. Îmi vin acum în minte multe alte obiceiuri frumoase (zâmbeşte), printre care şi „măsuratul oilor“ sau „sâmbra oilor“ cum se spune în altă parte, şi multe altele.

S.I.: În opera „Amintiri despre Ţărani“ spuneţi că personajele din carte sunt demult dispărute. Care este percepţia dumneavoastră faţă de ţăranii actuali şi obiceiurile rămase?

I.M.A.: Ţăranii aceştia, ţăranii imperiali, aşa cum i-am numit, ţăranii care au avut simţul demnităţii personale sunt cei care au avut conştiinţa că nu se poate trăi fără muncă, fără să lucreze îndârjit un pământ rău care i-a răsplătit cu puţine roade, după câtă trudă au depus. Nişte ţărani care erau pătrunşi de normele morale, de normele creştine. Pe aceşti ţărani i-am iubit, pe aceşti ţărani am încercat să îi reînviu, dacă e posibil în aceste pagini de carte. Pentru ei acest plâns pe care cartea mea îl conţine, ca un regret că ţăranii aceştia în accepţiunea adevărată a cuvântului, nu mai există, ei au pierit în istorie. Iar cei care trăiesc acum în localităţile rurale, cel puţin din zona pe care o cunosc şi iubesc, aceşti trăitori de la sat sunt departe de accepţiunea de ţărani de altădată. Sunt orice altceva dar ţărani nu mai sunt. Atunci când cobor în valea aceasta a „Ţării Almăjului“, mă cuprinde un sentiment de bucurie şi mă copleşeşte un sentiment de jale. Bucuria e pricinuită de zonă, de dealuri, de Nera, de păduri, de tot ce ţine de frumuseţea şi de splendoriile acestei regiuni. Jalea este urmarea căderii acestor urmaşi ai „ţăranilor imperiali“ într-o postură jalnică.

S.I.: Este adevărat că aţi fost primul scriitor român care a avut o pagină de internet?

I.M.A.: Nu ştiu dacă am fost primul scriitor care a avut o pagină de internet. Eu am fost câţiva ani buni directorul unei reviste pe internet „Luceafărul românesc“, care odată cu moartea scriitorului Artur Silvestri, care era făptuitorul acestei reviste, să zicem patronul ei şi a altora precum „Neamul românesc“, „Floarea darurilor“, „Epoca“ reviste ce au fost desfiinţate.

S.I.: Cariera dumneavoastră ca şi scriitor ar fi fost şi mai fructuoasă, dacă aţi fi locuit în Bucureşti?

I.M.A.: Din păcate întrebarea ta are un sâmbure de adevăr. Înainte de 1989 aşa erau organizate lucrurile, încât cărţile scriitorilor circulau prin toată ţara, era un bun sistem de difuzare a cărţii. În cea mai mică localitate, ştiu eu din ce zonă a României, aveai şansa să îţi găseşti cărţile care puteau fi şi citite. Exista o critică literară de valorizare. Te lecturau criticii respectivi, iar critica te aşeza pe un anumit nivel al valorii, pe o anumită înălţime în rândul confraţilor tăi. Ştiai cine eşti! Se ştia cine eşti! Atunci numele noastre circulau prin toată ţara şi, să zicem, eram scriitori ai întregii Românii. După 1990, aceste două condiţii au dispărut. Critica de întâmpinare nu mai există, este fulgurantă, puţin vizibilă. Am ajuns şi datorită necirculaţiei cărţilor, tirajelor foarte mici, scriitorii unei provincii, în cel mai bun caz, ai unui oraş sau ai unei localităţi, cu câteva mici excepţii care nu fac decât să confirme ceea ce spun eu acum. Fireşte, dacă aş fi locuit în Bucureşti înainte de 1989, aproape de critici, de marii scriitori, receptarea mea ar fi fost mult mai bună. Probabil că locul meu în acest sistem de valorizare ar fi fost net superior. Dar mărturisesc cu mâna pe inimă că nu regret că nu m-am dus la Bucureşti, cum nu regret că nu am părăsit ţara atunci când mi s-a propus. Sunt un sentimental… Nu mi-a plăcut Bucureştiul, am fost chemat să mă duc la Bucureşti şi am refuzat cu obstinaţie. Am preferat să trăiesc la Timişoara, în capitala Banatului, într-un oraş în care primăvara florile înfloresc altfel decât oriunde în lume, iar iubirea, când eşti tânăr îţi umple sufletul de o bucurie pustiitoare.

S.I.: Aţi lucrat la „Drapelul Roşu“, aţi fost director al „Editurii Facla“, publicist-comentator, şef secţie la ziarul „Renaşterea Bănăţeană“. Cum reuşiţi să îmbinaţi cele două meserii, cea de scriitor şi cea de jurnalist?

I.M.A.: Nu ştiu dacă am îmbinat perfect profesiunile mele civile cu visul meu pentru scris. Probabil, dacă nu aş fi fost ziarist, dacă nu aş fi fost robul cuvântului scris zilnic, nu totdeauna cu multă cumpănire, adesea superficial uneori la comandă, cărţile mele ar fi fost mult mai adânci, mai pline de miez şi de sensuri, probabil mai valoroase. Gândesc că ziaristica mi-a afectat literatura, prin robia la care m-a supus. Nu ştiu cum se face presă astăzi, îmi pare rău să zic că la Timişoara nu prea există în acest ceas presă, nici la Reşiţa nu mai există, poate că există în alte zone. Dar dincolo de comandamentele politice din vremea regimului politic dictatorial, meseria de gazetar a fost înrobitoare. A cerut multă documentare, nu ai scris din vârful condeiului, nu ai scris ce îţi trecea prin cap, ci apropiindu-te de oameni şi înţelegând oamenii, şi reproducând adevărul, atât cât a fost posibil în acel timp. Eu am început la ziarul „regional“, o regiune ce cuprindea trei judeţe, chiar patru. Cuprindea o parte din judeţul Arad, în afară de Caraş-Severin şi Timiş, şi o parte din judeţul de Mehedinţi de astăzi. A trebuit să alerg, să umblu acolo unde eram trimis, ca să îmi întocmesc reportajele sau articolele. În general, eu am scris despre învăţământ, cultură şi reportaje, nu articole cu pronunţat caracter politic.

S.I.: Dintre toate operele dumneavoastră, care vă este cea mai dragă sau mai apropiată sufletului?

I.M.A.: În mod normal toate cărţile sunt copiii mei, pentru că alţi copii fizici nu am. Sunt purtătoarele mele de suflet şi de gândire. Îmi este foarte dragă cartea cu care am debutat: „Sunt dator cu o durere“. Este o carte care cuprinde temele majore ale societăţii în care trăiam atunci, ale anilor de după război. Sunt printre primi scriitori români care au tratat, cu mijloacele lui, cu posibilităţile lui, temele care mai târziu au devenit importante pentru mari scriitori români. Şi mă refer la colectivizarea agriculturii făcută cu sila împotriva ţăranului, la deportarea în Bărăgan, cartea mea a apărut în 1970, atunci când cenzura era în floare. Am scris în aceeaşi carte despre prizonierii din Uniunea Sovietică, despre cei care s-au întors după 15 ani de prizonierat. Deopotrivă îmi place să spun că iubesc romanul „Tornada“ care este un roman al oraşului Timişoara. Un volum de nuvele care se cheamă „Întoarcerea spre asfinţituri“ o carte deosebit de curajoasă pentru anul 1984, atunci când a apărut. Dar şi „Mătuşa mea Maria Theresa“ şi „În afara gloriei“ şi ultimul copil „Amintiri despre ţărani“.

S.I.: Ce sacrificii impune profesia de scriitor?

I.M.A.: Pe această temă am putea vorbi într-un singur interviu lung şi mult. Când am început să public aceste cărţi, să scriu aceste cărţi, eram foarte tânăr. Tinerii sunt bucuroşi să guste din viaţă cât mai mult, să muşte din ea. Faptul că îmi pierdeam nopţile şi după-amiezile scriind literatură, în dauna vieţii, însemna cel mai mare sacrificiu posibil. Este o veche vorbă din literatura latină: „Primum vivere, deinde filosofar“. Mai întâi trăieşte şi apoi filosofează. Poate că acest slogan e valabil în cazul filosofiei, dar în ce priveşte literatura, nu. Literatura cere forţă, presupune să ai ceea ce spaniolii zic „cohones“. Nu ştiu, dacă până la urmă, toate aceste sacrificii au un rost al lor sau, odată cu dispariţia noastră fizică, vor trece şi ele în uitare. În negura aceasta care cuprinde în general vieţile oamenilor şi lucrurile făptuite de ei… Asta e marea noastră Utopie.

Sorina Ioana

„O mare conştiinţă întru veşnicia cuvântului scris şi biruinţa faptei – Câteva gânduri despre regretatul cărturar şi scriitor Artur Silvestri“

Când l-am cunoscut eu, acum trei decenii şi mai bine, bărbatul tânăr, cu fruntea înaltă, aristotelică, ochii negri, privirea scurtătoare aruncată provocator peste ochelari, era în redacţia revistei „Luceafărul“, revistă literară cu un program care nu fusese infestat nici de academism şi nici de aerul parşiv al elitismului. „Luceafărul“ nu se ruşina şi nici nu avea indispoziţii atunci când erau scrise cuvinte mari, precum: patrie, patriotism, iubirea faţă de străbuni, fie ei geto-daci, fie romani, preţuirea valorilor româneşti etc. La acel program al Luceafărului, în paginile căruia scriitorii, mai ales cei tineri, încercau să-şi spună cuvântul mai voalat, mai cifrat, despre lumea în care trăiau, am aderat amândoi, eu de pe poziţia prozatorului, dânsul de pe cea a criticului literar. Ne-am întâlnit, în acel timp la câteva manifestări literare, la Chişineu Criş, la Timişoara, unde Artur Silvestri, căci despre el este vorba, m-a surprins luându-mi deschis apărarea, punând la punct răspicat pe cel care mă atacase. Apoi, un timp, legăturile noastre s-au întrerupt, ca să-l regăsesc după 1990, desigur cu chipul însemnat de trecerea anilor şi cu o carieră de excepţie, însumând doctorate la mari universităţi, studii, cărţi de istorie a civilizaţiilor, apărute în limbile engleză, germană, rusă, spaniolă. Activitatea laborioasă a cărturarului, scriitorului şi enciclopedistului Artur Silvestri cuprinde o uluitor de largă paletă de domenii abordate. De la critica şi istoria literară, culturală, la cea de editor, creator şi conducător al unor reviste on line, precum: „Luceafărul românesc“, „Neamul românesc“, „Ecoul“, „Epoca“, „Floarea darurilor“, „Monitor cultural“, „Tânărul scriitor“, „O carte pe zi“, „Analize şi fapte“ etc, unele dintre ele amintind de publicaţii mari, glorioase, create şi conduse de personalităţi de prim rang ale culturii române. Toate aceste publicaţii sunt puse sub egida Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu, ea însăşi creatie a lui Artur Silvestri. Înşirate astfel, toate acestea par seci, de o importanţă oarecare. Privite în miezul lor, ele sunt acte extraordinare, de mare importanţă pentru existenţa, continuitatea şi vizibilitatea culturii române, în Europa şi în lume. Scriitori de limbă română din toată lumea:din Australia, Canada, America de nord, Europa, Asia, Africa simt nevoia să se adune în albia acestor reviste, să-şi exprime liber, după propria voinţă, opiniile, să-şi publice creaţiile trăind în matca limbii mame bucuria fraternităţii, apartenenţei la bătrânul lor neam. Şi, nu în ultimul rând, sărind în apărarea patrimoniului cultural şi spiritual românesc, împotriva tuturor denigratorilor, demolatorilor, strâmbătorilor de gust şi de morală.

Patronând aceste publicaţii, înviorându-le cu spiritul lui cartezian, angajându-şi condeiul în polemici şi în bătăliile pentru vestejirea ticăloşiilor celor fără de neam şi fără de ţară, Artur Silvestri rămâne, până la urmă, omul tainic, cu rădăcinile într-o lume arhaică, lumea Bizanţului, a primilor scriitori creştini, a străpărinţilor. Căci, Artur Silvestri este un documentat şi pasionat apărător al străvechimii noastre: „Întâiul şi cel mai profund sentiment, scrie el în Revolta fondului neconsumat, (prefaţă la volumul „Cazul Zaharia Stancu“ , eseu datat Bucureşti 1986), ce trebuie a se configura va fi deci acela al străvechimii, arătând conservări nu doar antropologice, şi o continuitate, din toate punctele de vedere, impunătoare, ci şi puteri de a re-genera periodic o civilizaţie alcătuită demult şi transmisă fără preschimbări esenţiale până la noi. Această formulă de străvechime ce continuă în cadrele geografice tradiţionale şi a cărei iradiaţie este, pentru aceste părţi ale lumii, pare a fi însă, deopotrivă, o formulă de civilizaţie europeană, aflată, ca şi altele ce contribuiră în felul lor la procese de cristalizare diverse şi înrudite într-o contemporaneitate impresionantă cu obârşiile Europei . Această Europă a obârşiilor cuprinde, prin geto-daci şi pe romani, având în compoziţia ei pe eleni, pe celţi, pe germanici şi pe iberi, popoare vechi, adică, a căror aşezare pe teritorii de acum tradiţionale s-a făcut de timpuriu şi nu s-a mai tulburat oricâte modificări vremelnice ar fi fost posibile şi ce amestecuri s-ar fi produs. “

Opera de prozator a lui Artur Silvestri este restrânsă dar nu lipsită de profunzime şi frumuseţe artistică. Apocalypsis cum figuris, de pildă, şapte nuvele fantastice adunate în volumul publicat în 2005 sunt, ca să-l citez pe A:I. Brumaru: „ parabolele fiinţării la ultima frontieră-aceea a disoluţiei şi pierderii lor fatale în fiinţa care, poate fără de vrere, numai le-a născocit. “În realitate, doar în aparenţă, opera de creaţie a lui Artur Silvestri pare atât de restrânsă, căci fiecare din eseurile publicate conţin în ele fiinţa creatorului, singura raţiune de-a fi, „singura realitate necontestabilă este realitatea operei noastre, unde timpul se opreşte“ (Coperte de cărţi posibile, prefaţă la volumul „ Intermundi“)

Dacă timpul se opreşte în realitatea operei noastre, intrând în încremenire, poate în veşnicia cuvântului scris, timpul nostru biologic este condus după alte legi ce ţin de voinţa Bunului Dumnezeu. Prietenul Artur Silvestri a plecat atât de neaşteptat, atât de incredibilă a fost dispariţia sa încât, mărturisesc şi acum că mă aflu într-un hău al tristeţii şi neacceptării nonexistenţei sale fizice. Mi-e imposibil să accept că la capătul celălalt al poştei electronice nu mai este el, prietenul şi partenerul de vis şi idealuri, confesorul şi fratele alintător. Fără îndoială, a rămas să dăinuie opera sa atât de preţioasă, de importantă pentru cultura română, spiritul său viu, profund, necruţător cu cei ce atentează la demnitatea noastră, la valorile naţiunii române, la frumuseţea şi bogăţia României tainice le va fi alături celor care vor continua să se bată pentru supravieţuirea românilor în bătălia cu duhurile blestemate care lucrează în favoarea pierderii identităţii noastre, a globalizării. 

ION MARIN ALMĂJAN

Timişoara 26 nov. -21 dec. 2008

IOSIF BĂCILĂ: “ÎN ALMĂJ, S-A NĂSCUT ÎN MINE DORINŢA DE A DEVENI SCRIITOR…” - de vorbă cu scriitorul Ion Marin Almăjan -

– Cu toate că viaţa v-a îndepărtat (geografic) de Valea Almăjului, în sufletul dumneavoastră şi în scrieri acest ţinut este o prezenţă permanentă. Pentru mai tinerii noştri cititori v-am ruga să ne spuneţi ce v-a determinat să purtaţi Almăjul în inimă, cuget, cât şi în cuvânt?

Mai întâi de toate, Almăjul este cerul de deasupra capului din clipa în care am deschis ochii şi m-am trezit în această lume. Almăj sunt pădurile ce străjuiesc de jur-împrejur Valea, depresiunea, sau cum doriţi să-i spuneţi, Almăj sunt dealurile, la vremea copilăriei mele înţesate de pomi fructiferi ca nişte soldaţi din k.uk. „ţvauiunţvanţig Răgăment”, Nera însoţită în curgerea ei netulburată de şirul de sălcii, anini, goruni, până la furtunoasa Dunăre. Almăj este în primul rând casa bătrână de peste o sută de ani populată de miei, purcei, vaci, paseri, îndulcită de făpturile binecuvântate ale bunicilor Călin şi Sofia, ale părinţilor mei Icoana şi Petru. În 1984, cred, în timpul când Ceauşescu se pornise să „sistematizeze” satele României, am publicat în revista „Luceafărul un eseu cu titlul „Satul meu e patria mea” ca semn al protestului meu faţă de monstruoasa acţiune de demolare a satului românesc, a patriei mele. Almăj înseamnă şezătorile de altădată ţinute în nopţile de iarnă unde am auzit povestea lui Arghir şi a preafrumoasei Elene, a lui Goangă şi Târlica, a haiducului Adam Neamţu, alte şi alte poveşti şi povestiri cu haiduci, cu moroni, cu pricolici, cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Almăj este glasul tărăgănat al trompetei (oarnei) lui Plearcă ce vălurea peste dealuri şi peste sat în serile de vară, muind în nostalgie şi dor cine ştie ce cântare de jale venită de peste veacuri. Duminicile şi în zilele de sărbători tălăzuiau peste sat, peste dealuri, până-departe, cântările „trocilor”, ale fanfarei lui… Aurel Moroniu. Când auzeau toba bubuind, se isca în sângele meu de copil un vârtej căruia nu ştiam cum să-i aduc alinare. În Almăj, în copilărie, s-a născut în mine dorinţa, greu de explicat acum, de a deveni scriitor. Când eram întrebat, mai mult formal, cum obişnuiesc adulţii să întrebe, „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”, eu răspundeam: „Scriitor”.

– De ce şi când aţi adăugat numelui dumneavoastră – Ion Marin – un cognomen (după spusele lingviştilor) Almăjan?

– Cognomenul acesta în italiană înseamnă prenume. Alecsandri zice despre Pene? Curcanul şi ai lui că şi-au transformat porecla în renume. Astfel am replicat de fiecare dată când mi-a fost pusă la îndoială autenticitatea numelui, mai ales de oameni ai locului. Ce anume e acesta, doar şi noi suntem almăjeni? s-au prefăcut miraţi ei. Păi, da, le ziceam, veţi fiind voi almăjeni, dar Almăjan sunt doar eu, întrucât mi-am câştigat dreptul la acest nume cu trudă, poate şi cu talent, dar mai ales cu mare credinţă în rostul meu pe pământ. În 1963, în revista „Scrisul bănăţean” am semnat povestirea mea de debut „Moartea hulubului” cu numele de Ion Marin Almăjanu. Cred că am mai publicat, mai înainte, şi într-o culegere a Casei Regionale a Creaţiei Populare, dar să zicem că apariţia din „Scrisul bănăţean” a fost botezul. Mai târziu, prin „Buletinul oficial”, am legalizat numele. Haşdeu vorbeşte despre vitejia nobililor almăjeni. În înscrisurile din secolele XV-XVI apar chiar nobili ce se cheamă Almăjanu. Şi ca un lucru mai amuzant, eu mă bucur între fraţii şi surorile mele de respect. După o bună tradiţie almăjană, mi se zice dumneata, nu tu. Într-o zi am aflat că în familia unuia din nepoţi mi se spune nu uica Ion, ci uica Almăjanu. Lucru ce m-a intrigat şi m-a amuzat totodată.

– La apariţia romanului în afara gloriei, avându-1 ca personaj central pe mentorul generaţiei de la 1848, revoluţionarul şi filosoful Eftimie Murgu, critica literară s-a exprimat la superlativ în ceea ce priveşte, calitatea, originalitatea şi maturitatea scriiturii. După atâtea cărţi publicate (povestiri, nuvele, eseuri, romane) – unele traduse şi în străinătate – de ce aţi ales pe Eftimie Murgu ca personaj literar? Ce v-a apropiat de acest cărturar remarcabil, personalitate de primă mărime a timpului lui, intrată poate în mit?

– Iniţial m-a intrigat poziţia pe care a avut-o, şi din păcate încă o mai are, istoriografia română faţă de Murgu, pe care din necunoaştere şi din rea înţelegere îl tratează cu măsură mică, doar ca pe un participant la Revoluţia de la 1848. Apoi au fost istorici, în special ardeleni, care l-au acuzat pe Murgu de felonie, de pactizare cu revoluţia maghiară şi cu revoluţionarii maghiari care, aşa cum se ştie, au fost, în cea mai mare parte, duşmani ai cauzei româneşti. Lucruri inexacte pe care Silviu Dragomir şi Nicolae Iorga le-au transmis chiar şi contemporanilor. În romanul meu am ambiţionat să dovedesc contrariul. Murgu a fost un mare român, care a visat să readune în albi ei firească Daco-România. Lucru ce nu se putea realiza alături de Casa de Habsburg care aşa cum se ştie ne-a tratat ca pe un neam de robi, ci împreună cu duhul veacului adică alături de himerele, intenţiile lui Murgu, faptele sale la vedere şi cele ascunse. Încet şi cu mare dificultate i-am descifrat şi caracterul de bronz, cum se exprimă unii din contemporanii săi. Sunt lucruri pe care le avem comune, el şi eu, altele care ne sunt diferite. Primul lucru comun şi cel mai important ar fi pământul din care ne tragem şi credinţa în idealurile creştine şi ale neamului nostru. Mă refer la cele pe care le-au avut românii secolelor XIX şi XX şi nu la cele ale românilor din secolul XXI.

– Care sunt stările de suflet ale artistului creator înainte de a porni un proiect (a începe să scrie o nouă carte) şi care sunt cele de după apariţia cărţii?

– Spaima, disperarea neputinţei începutului, furia, hotărârea momentană de a arunca totul la coş şi de a renunţa definitiv la scris, jalea şi cu suspinarea, aceasta este măcar în ceea ce mă priveşte, starea de început. După ce am pus punct cărţii vine o mare uşurare, o fericită stare de libertate, nu mai porţi nimic în spate, eşti liber să trăieşti, să te bucuri de viaţă, de lumea din afară. Dar starea de beatitudine nu durează. Urmează iarăşi spaima, îndoielile legate de valoarea textului, de ceea ce vor spune criticii, cititorii. Sunt deci într-o continuă alarmă, într-o perpetuă nelinişte şi nesiguranţă, chiar dacă, aşa cum spuneaţi, am scris destule cărţi şi unele dintre ele au fost apreciate. Dubito ergo sum!

– Dincolo de învrăjbirile din lumea literară, aţi reuşit să aveţi legături de prietenie cu oameni de cultură, scriitori, artişti din Banat, din ţară, chiar de dincolo de fruntariile româneşti. Cum aţi reuşit, cine sunt ei?

– Prima condiţie a relaţie umane bune, trainice, este, după opinia mea, respectul reciproc, comuniunea de idealuri (revin la acest termen!), generozitatea fraternă. I-am iubit şi preţuit pe cei de dinaintea mea. Aşa se explică relaţiile bune, calde, pe care le-am avut cu poetul şi istoricul Grigore Popiţi, cu poetul Dorian Grozdan, cu criticul literar Nicolae Ţirioi, cu poetul în grai Marius Munteanu, cu prozatorul Ion Florian Panduru, cu poetul N. D. Pârvu, cu poeţii Alexandru Jebeleanu, Damian Ureche, Eugen Dorcescu, Octavian Doclin, Ioan Alexandru, Alexandru Andriţoi, Alexandru Căprariu, Iosif Băcilă, cu prof. univ. dr. Ion Neaţă, cu caricaturistul Neboişa Roşiei (Nero), cu istoricul şi poetul Florin Medeleţ, cu criticii literari Alexandru Ruja, Cornel Ungureanu, Artur Silvestri, Mihai Ungheanu, cu prozatorii Mircea Şerbănescu, Laurenţiu Cerneţ, Ion Jurca Rovina, Măria Pongracz Popescu, Eugen Banciu, cu poetul italian Rolando Certa, cu poetul grec Febo Delfi, cu actorul Vladimir Jurăscu, cu pictorii Simion Lucaciu, Vasile Pintea, cu sculptorul Victor Gaga, cu muzicienii Nicolae Ursu, Dimitrie Stan, Ion Românu, Nicolae Boboc şi aş putea continua astfel, adunând multe nume ale literaturii şi culturii române, dar şi ale altor culturi. Sunt din acest punct de vedere un om bogat.

– Ştim că unui scriitor îi este dificil să spună că are o carte preferată, pentru că toate îi sunt dragi, dar puteţi să ne mărturisiţi că sufletul vi se îndreaptă spre una din operele pe care le-aţi scris?

– Pentru mine lucrurile nu stau întocmai cum le-aţi descris. Am o vedere lucidă asupra cărţilor pe care le-am publicat. Ştiu că nu sunt toate egale valoric. Unele sunt mai de început, mai stângace, mai nerealizate artistic, altele mai bune. Deşi argumentul cu începutul nu se justifică în cazul cărţii de debut, Sunt dator cu o durere, care mi se pare la fel de bună, de incitantă, şi astăzi. Acolo, tânărul de 30 de ani a ambiţionat şi eu zic că a reuşit să atace toate marile teme ale României timpului său. Deşi nu mă consider un disident, în acea carte s-au ascuns multe din marile dureri ale românilor pe care, din păcate, critica literară nu le-a zărit sau n-a vrut s-o facă. Dar să răspund la întrebare, consider că mai aproape de pretenţiile mele artistice şi de sufletul meu sunt: întoarcerea spre asfinţituri, Mătuşa mea Măria Theresia şi În afara gloriei.

– Ion Marin Almăjan, scriitorul, a fost de-a lungul anilor şi editor (director al Editurii Facla), ziarist, şef adjunct de redacţie, conducător al unei instituţii deconcentrate (Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a jud. Timiş). Cu voia sau fără voia unora, dv., prin tot ce aţi făcut, aţi avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea culturii şi literaturii Banatului, implicit a ţării. Care din aceste funcţii vi s-au potrivit mai bine, a fost pe măsura calităţilor cu care v-au înzestrat părinţii şi Pronia cerească?

– Este cea mai grea întrebare din toate câte mi le-aţi pus. Normal ar fi să răspund: nu ştiu, să judece contemporanii şi urmaşii. N-ar trebui însă să mă bizui pe recunoaşterea acestora. Contemporanii mei, cu nobile excepţii, au început să uite, unii, iar alţii nici nu vor să audă de, să zicem, Editura „Facla” şi meritele ei in dezvoltarea culturii şi literaturii Banatului şi nu doar ale Banatului, într-un timp deosebit de greu şi destul de lung. Am să lepăd fireasca modestie şi am să afirm cu argumente irefutabile că „Facla”, cel puţin în cei zece ani când i-am fost conducător, a avut un merit uriaş în recuperarea moştenirii culturale a zonei (Banat, Crişana, Bihor, Ardeal, Mehedinţi) în promovarea talentelor literare, tinere sau afirmate deja, din acelaşi teritoriu, în aducerea la lumina zilei a cercetărilor savanţilor din centrele universitare respective. Am tradus din literatura lumii opere de primă mărime, am propus la rându-ne traduceri în alte limbi ale unor scriitori români contemporani, am creat punţi între cultura noastră şi cultura altor neamuri din Europa şi de pe alte zări. Deceniul meu la „Facla” a lăsat o urmă pe care nimeni n-o poate şterge. Că este aşa am să vă ilustrez cu un exemplu recent. Cineva, un profesor universitar, a scris o monografie a Timişoarei. Printre instituţiile mari de cultură ale Timişoarei, dânsul a omis, cu buna ştiinţă sau dintr-o eroare, dar mie mi se pare că intenţionat, numele „Faclei”. Numai că la bibliografie lucrările fundamentale referitoare la istoria Banatului şi a Timişoarei au fost cele publicate de „Facla”. Astfel că ruşinea a rămas a domnului profesor. Bătălia pe care am dus-o cu condeiul are, la rându-i, cred, meritele ei: Am intervievat mari personalităţi din lumea artistică, culturală, din ţară şi de peste hotare, venite la Timişoara în răstimpul 1965-2000. Am sărit în apărarea unor scriitori bătrâni, puşi la index de fostul regim comunist, creându-le statutul ce le putea permite să reintre în circuit. Am înfiinţat suplimentul Paralela 45 pe lângă ziarul Renaşterea bănăţeană, dându-i profilul unei adevărate reviste culturale, imediat după 1990, când în România ura făcea ravagii, conaţionalii fiind preocupaţi cei mai mulţi de politică, iar cei deştepţi de spolierea avuţiei naţionale în avantajul propriu. Ajuns vremelnic la conducerea Direcţiei de Cultură, mi-am dorit să scot un „cântec de lebădă” în deplină consonanţă cu celelalte cântece ale mele de până atunci. Dar „lebăda” s-a izbit de minciuna şi ticăloşia mai-marilor politichiei şi administraţiei. Nu şi-a frânt gâtul, dar nici n-a finalizat o viaţă şi o carieră cu ceea ce şi-ar fi dorit. A lăsat în urmă şi aici câteva urme, sper rezistente, înaintea vremurilor.

– Urmează nu peste mult timp să intrăm în Uniunea Europeană. Credeţi că pe plan spiritual (cultural, artistic, literar) suntem noi, românii, departe de Europa sau dimpotrivă?

– Nici vorbă! Între cultura şi arta română şi cea din celelalte ţări ale Europei nu există deosebiri decât cele care ţin de specificitate. De altfel în toţi anii de după război, cultura română a fost în permanentă legătură cu culturile celorlalte ţări. Diferenţele sunt în altă parte, mult mai adânci şi mai tragice. Mi-e frică de ceea ce va urma pentru neamul meu în confruntarea violentă cu men­talitatea europeană şi cu realităţile, cu legile economice ale Uniunii Europene. Niciodată în istoria lor, românii nu au fost puşi în situaţia să suporte un asemenea şoc, să renunţe total la habitudini, tradiţii, chiar comportamente arhaice, unele din ele neigienice. Dacă vom supravieţui, înseamnă că s-a produs marea minune a mileniului.

– Aţi fost elev al Şcolii din Dalboşeţ, al Gimnaziului din Bozovici, aţi revenit înspre locurile natale de atâtea ori, nu de puţine daţi aţi participat la manifestări culturale organizate la Liceul „Eftimie Murgu”. Ce impresie v-au făcut această instituţie culturală şi de învăţământ din Valea Almăjului, dascălii şi elevii ei?

– Dacă acest liceu n-ar fi fost înfiinţat, peste Valea noastră ar fi fost încă multă negură. Rolul lui a fost şi este imens în pregătirea tinerilor din Ţara Almăjului în vederea intrării lor în instituţiile de învăţământ superior, dar şi în „intrarea lor în viaţă”, cum se spune. Din păcate nu sunt multe asemenea centre iradiante de cultură, în zonă, cum este acest liceu. Mă exprim astfel, ca să fiu elegant şi să nu supăr pe nimeni. Căci, să recunoaştem, sunt puţine şcoli în Vale în care licăreşte cultura, cămine culturale şi mai puţine. Primarii, nici că s-ar putea vorbi. Primarii au „alte preocupări”, mult mai „grele”, nu să se ocupe cu „fleacuri”. Aşa că Liceul, fie binecuvântat, arde şi luminează. Îi doresc să lumineze şi atunci când unii dintre marii săi dascăli nu vor mai fi la catedră!

– La început de mileniu, ce aţi transmite tinerilor almăjeni şi nealmăjeni, elevi şi studenţi, cititori ai revistei noastre?

În ideea, puţin fantastă cred eu, că tinerii cititori ai revistei Almăjana vor fi interesaţi de gândurile unui scriitor şi ale unui om de cultură aflat în pragul bătrâneţii, le voi spune că fiecare generaţie se crede şi trebuie să se creadă „buricul lumii”. Altfel n-ar izbuti să fie la rândul ei creatoare de valori materiale, culturale şi morale atât de necesare umanităţii ca să-şi continue evoluţia. Dar le-aş „crici” să nu uite de unde au plecat, indiferent în ce capăt de lume s-ar afla. De unde au plecat înseamnă ţinutul, ţara, dar şi familia, limba, datinile, credinţa. Cine face altfel, acela îşi merită soarta şi pe acela îl plâng chiar şi dincolo de mormânt…

A consemnat IOSIF BĂCILĂ

septembrie 2006

Ion Marin Almăjan

Scriitor

Membru al Uniunii Scriitorilor din România

NOTE BIOGRAFICE

Data şi locul naşterii: 16 noiembrie 1940, comuna Dalboşeţ, judeţul Caraş-severin.

Studii: Şcolile elementare în Dalboşeţ şi Bozovici, judeţul Caraş-Severin, Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia româno-germană.

Activitatea profesională: 01.01.1966-13.10.1979 ziarul „Drapelul roşu” (redactor, şef secţie culturală, redactor şef adjunct), 13 octombrie 1979 – mai 1989 director al Editurii Facla din Timişoara, mai 1989-1991 şef de secţie culturală, publicist comentator la ziarul „Renaşterea bănăţeană” din Timişoara. Din 28 februarie 2001 până în 2005 director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş.

Lucrări publicate: Sunt dator cu o durere (volum de povestiri, Editura Eminescu din Bucureşti 1970), Spune-mi, unde duce acest drum? (roman, Editura Eminescu din Bucureşti, 1972), Neîmpăcaţi în mânie (roman, Editura Eminescu, 1974), Sentimentul puterii (roman, Editura Eminescu, 1976), Tornada (roman, Editura Facla din Timişoara, 1984), în afara gloriei (roman, Editura Renaşterea bănăţeană, Timişoara, 1994), Vremea hahalelelor (eseuri politice, Editura Augusta din Timişoara, 1998), Requiem per una regina (Editura Impegno 80, Mazara del Vallo, Italia, 1984), Tornada (Editura Makedonska Kniga, Macedonia, Iugoslavia, 1982), 10 prozatori români contemporani (Editura Narodna Kultura, Sofia, 1975), Mătuşa mea Maria Theresia (povestiri, Editura Augusta, 2003), Ţara Almăjului (îngrijire ediţie, studiu monografic, Editura Mirton, 2004), Emil Petrovici „Folclor din Valea Almăjului” (îngrijire ediţie, Editura Waldpress, Timişoara 2005), În afara gloriei (ediţie îmbunătăţită şi adăugită, Editura Excelsior Art, 2006), Poeţi romeni contemporanei (ediţie îngrijită de Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu şi Ion Marin Almăjan, Editura Impego 80, Mazara del Vallo, Italia, 1986 – traducerea Viorica Bălteanu). Povestiri publicate în revistele din Grecia, Malta, Italia, Germania etc.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Premii obţinute: Premiul de Excelenţă al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, Ordinul Meritul Cultural, cls. a IV-a, Ordinul Serviciu Credincios în rang de Cavaler, Persona Maxima al Bibliotecii Judeţene Reşiţa – Caraş-Severin, Placheta de cetăţean de onoare al oraşului Mazara del Vallo, Sicilia, Italia, Titlul de cetăţean de onoare al comunei Dalboşeţ, judeţul Caraş-Severin, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara pentru cartea Mătuşa mea Măria Theresia, Premiul de excelenţă pentru întreaga operă şi pentru cartea Mătuşa mea Măria Theresia acordat de Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Bucureşti, 2006.

Ion Marin Almăjan se întoarce cu o mărturisire târzie

An   încheiat fructuos  pentru scriitorul   Ion Marin Almăjan. Noul   său  volum , are  un titlu  incitant,     CA  MIEREA , CA FIEREA - CUVANTUL, Editura , Excelsior, Timişoara,  2007.  Pornind    chiar de la titlu, cartea trimite spre   zona  înţelepciunii şi  a observaţiei  subtile . Cum  să    percepi  faţetele   dulci   -amărui ale    cuvântului  dacă nu le  dezghioci  până la miez?   Asta o poate face desigur un scriitor înzestrat  cu acuitatea şi  puterea  de a  reinventa lumea  unui cuvânt , a unei fraze  sugestive şi pline de  sensuri tangenţiale  cu mişcarea vremilor   în calendare. Volumul   în  discuţie,   tocmai asta      împlineste *sensuri şi   înţelesuri prin  vremi* .  Cartea este prefaţată  de    o mărturie    lămuritoare   a   scriitorului.   închegând  o carte despre vremuri  şi   oameni, in  conexiune   cu autorul.

Prima   parte    a  volumului  imortalizează   decupaje   de     viaţă. artistică    trăită  de autor      de-a lungul anilor. Personajele       sunt oameni de seamă, personalităţi   ale culturii   româneşti    pe     care     scriitorul  le-a     cunoscut, admirat,   intervievat   ,  în  vremuri diverse     exersând meseria de a  învăţa cuvintele să nu moară.

Scriitorul  Ion Marin Almăjan o face în  parametri  personali, speciali, după propria sa structură.   CUVINTE - PORTRET, FRAZE - PORTRET, creează o atmosferă , o  formulă de comunicare prin timp cu personalităţi precum, Virginia Zeani, Ion Voicu, Zaharia Stancu, Marin Sorescu. Tehnica rememorarii nu are  nici o umbra de  siropoasă    melancolie. Tonul clasic, sobru, precum e însuşi   scriitorul  dă nota de echilibru şi stabilitate  celor  trei părţi ale cărţii. Făra alunecuşuri  sau   înflorituri inutile. Fără edulcorări.

Partea a doua a volumului  aduce   alte  portrete  de scriitori   sau oameni de artă  spre întregirea  galeriei  de figuri  perindată prin lumea de acum peste treizeci de ani  şi prin memoria   afectivă a   scriitorului. Simţul  generozităţii  şi al umorului fin  colorează şi această parte  de  viaţă reconstruită de autor. Personajele  prind  contur  romanesc ,  romancierul    şi  jurnalitul a cărui pană se simte  aşişderea,   le   dă  dreptul la neuitare. Tonalitatea acestor intreviuri, convorbiri  sau portrete viabile este  limpezimea. Claritatea.Şi ca totul sa fie  rotund   , autorul   aduce  la  fiecare   text unde  se cere o completare , o nuanţare , aduce  o addenda   care, se constituie la rândul  său  în  palier  nou   al lecturii. Revine parcă  în   subsidiar  intenţia  autorului de  a nu lăsa nici o  unduire ceţoasă, considerând că nu ar face bine textului  care-l reprezintă ca pe  o parte a trăirilor sale **Textul este  franc, direct, vertical,** ca el însuşi.Aceasta  odată în  plus, dă continuitate cărţii care, deşi conţine  texte din varii perioade  are o sructură legată, echilibrată.

Partea a treia a cărţii,  cu un subtitlu evident  de  implicare şi mărturie, GĂLCEAVA MEA  CU    LUMEA,face aşadar parte   comună, făra hiatusuri , cu părtile celelate.Aici accentele sunt mai ferme, la fel de clare însă.E  un text de atitudine  responsabilă   faţă de lumea contemporană..    Scriitorul şi jurnalistul faţă în  faţă  cu societatea care  , în multe privinţe , a luat-o razna  .   Indignat   şi dornic de mai     bine, de  dreptate, scritorul şi jurnalistul , omul,Ion Marin Almăjan  îşi  asumă dreptul de a nu sta pasiv. Cuvântul devine  armă,  aliat,  puterea de a suţine  idei, atitudini, revolte, speranţe. Cartea în discuţie  se poate citi    în    varii   registre/   social, memorialistic,  psihologic ,  cinematografic,    jurnalistic şi, toate laolaltă , toate   fiind   într-o    interpatrundere constructiv-romanescă.

VERONICA   BALAJ

Ion Marin Almăjan - Un realism moral atotstăpânitor

Am să zic că Ion Marin Almăjan este ceea ce se cheamă un temperamental, dar cu gingăşii de adolescent. Încă de la începuturi, din schiţele şi povestirile sale adunate în ”Sunt dator cu o durere”, eroii lui descopereau adversităţi faţă de care duceau o luptă surdă spre a le birui, când nu erau ei înşişi biruiţi. Ceva din mecanica basmului. Eroii lui, tot de la începuturi, şi până astăzi, sunt oameni puternici, senzuali, îndărătnici în înfruntarea cu mediul sau cu adversarii reali sau imaginari,  dar şi cu ceva de copii mari în ei. Intelectuali oneşti sau oameni de rând, fără fineţuri, grobieni unii, dar deschişi sau ţărani mucaliţi şi înţelepţi, cu biografii umile, dar şocante, ei  sunt surprinşi în conflicte dure şi neiertătoare , ca la prozatorii ardeleni, de tip slavician. În marea lor majoritate, prozatorul îi surprinde în momentele de criză spirituală şi morală . Tocmai pe această stare de cumpănă mizează întotdeauna creatorul, aflându-şi în ea axul emoţional-dramatic al mai tuturor prozelor sale. Aceşti eroi almăjeneni retrăiesc mai tot timpul (în memorie) un trecut neguros, o dramă intimă, un moment crucial, care le zgândăresc fiinţa până la sânge ( …)Dar  ceea ce înclin să cred că posedă Ion Marin Almăjan în mod deosebit , în generaţia sa de prozatori , ca un dat personal al scrisului său, este energia demascatoare a eroilor să. Forţa eruptivă de a-şi susţine adevărul lor . Prozatorul ne prezintă în genere cazuri fără ieşire. Fără soluţii. Făpturi surprinse într-o clipă de împietrire tragică. În care drama se declanşează şi se încheie implacabil( vezi Moartea ca o mireasă hoaţă, Întoarcerea spre asfinţituri). Căci existenţa , mediile acestor eroi nu ne sunt prezentate niciodată cu edulcorări, cu menajamente, ci într-o manieră aspră , dar dreaptă, astfel încât cititorul e îndreptat net, cu întreaga lui simpatie ( sau antipatie) spre lumina adevărului, descoperindu-i-se fără echivoc resorturile ascunse  ale unor crime morale, făptuite,dar bine dosite sub aparenţa bunei cuviinţe. Căci dacă această proză cucereşte, ea o face , repet, în primul rând, prin accentul ei direct, demascator, prin curajul ei civic indubitabil. Prozatorul, prin prisma unei etici ţărăneşti ancestrale, ţinteşte la armonia morală a individului, care, spre a se smulge din marasm şi a regenera  trebuie să revină la izvorul imaculat dintâi, al conştiinţei sale pure, neinfestate de un trai dus în răspăr, în compromisuri şi năclăit de erorile existenţei diurne. Căci exclamă patetic prozatorul,în lumea oarbă a unor ajunşi, a unor rinocerizaţi, e urât de trăit. Acolo unde glasul raţiunii şi al omeniei tace şi apar alte apetituri mitocăneşti, acolo , ne spune el, intră în joc degradarea şi ratarea. Doar caracterele ferme , conduse de probitate, psihologiile simple, dar robuste moral, făpturile nevinovate, venite de la sursa primară a vieţii , sau cei care mai păstrează legătura lor afectivă cu pământul curat al naşterii, nu decad. Ele doar mai aduc cu sine fiorul autentic al existenţei trăite normal. Ca mama bătrână din ”Întoarcere spre asfinţituri”. Bună, naivă, inconştientă de decăderea fiului, ea ia viaţa în piept aşa cum e orânduită de destin, cu aspiraţiile şi bucuriile ei. Numai cei ca ea rămân neatinşi de urâciunile lumeşti, ca o statuie intangibilă a bunătăţii şi binelui suprem, ceilalţi se rostogolesc pe toboganul parvenirii , căzând în zoaiele traiului comod dar fad, ca un erzatz de cafea , şi mustind veşnic de disperare şi spaimă. Prozator acut problematizat, înfipt în solul unei umanităţi pe care el o reprezintă în confruntările sale violente, abordând un stil nud, în fraze laconice, fără abundenţă de frunziş verbal, un expresionism ce cochetează adeseori şi cu naturalismul, armonizând pagini de analiză cu altele de epică viguroasă sau   cu pasaje lirice, pigmentând scriitura cu fulguraţii ironice sau aruncând ici-acolo tente de umor neaoş, ţărănesc, portretizând cu savoare, în linia gravurii în alb-negru, de un acut accent expresionist vitriolant, care irupe din temperamentul său epic nestăvilit Şi neguros, Ion Marin Almăjan, între prozatorii generaţiei sale  şi ai Timişoarei,  se înfăţişează cu o proză de un realism moral atotstăpânitor.O proză care face apel la valorile spirituale inalterabile şi la zăcământul de aur pur din om, care, în ciuda degradării, mai poate , totuşi, păstra , în adâncurile lui de taină, o relicvă sau o eventuală rezervă de tandreţe şi de adevăr , pentru cei de azi şi pentru cei de mâine.(Orizont, 24 aprilie 1987)

 ION ARIEŞANU