Mă ispiteşte gândul să încep aceste câteva
însemnări cu afirmația marelui sculptor Romul Ladea și reluate în scris de
Virgil Birou: ”Banat numa în Căraş este”, dar n-aş vrea să dau apă la moară
celor care încă ne acuză de făloşenie găunoasă. Încercând să desluşesc anumite
cărări în timpul istoric al literaturii Banatului, în special al celui
montan,voi cuteza, poate fără prea mare izbândă, să surprind măcar câteva din
particularităţile regionale, nu regionaliste!,ale povestitorilor săi. Zic
povestitori întrucât mie mi se pare
că prozatorii bănăţeni în general
sunt,cu oareşcari excepţii, mai degrabă povestitori decât romancieri. Să-i dăm
întâietate, după vârstă,lui Nicolae Stoica de Haţeg, slujitor al Sfintei
Biserici, mai marele şcolilor naţionalnice la un moment dat,istoriograf,
numismat şi arheolog amator şi prin vocaţie povestaş. Cronica Banatului este nu doar un amalgam de date şi consideraţii
istorice, mai mult sau mai puţin corecte,de fantezii mitologice,ci în primul
rând o naraţiune făcută cu mare meşteşug artistic a întâmplărilor pe care
cronicarul le-a trăit personal sau le-a auzit de la contemporanii săi mai
vârstnici, în Banatul imperial, adică Banatul secolului al XVIII-lea. Sunt în Cronica Banatului pasaje antologice prin
pitorescul întâmplărilor, prin aspectul funambulesc al situaţiilor, prin umorul
rafinat care-l aşează pe autor alături de un Rablais sau, mai aproape de
spaţiul nostru geografic şi spiritual, de Haşek. Povestaşul este un excelent
portretist,un bun cunoscător al datinilor şi obiceiurilor bănăţene pe care le
descrie cu o plăcere nedisimulată şi de care se slujeşte pentru a-şi împlini
datoriile sale de preot militar, de doctor improvizat,de responsabil cu
aprovizionarea înaltelor feţe imperiale în anturajul cărora se simte
nestingherit. Banatul imperial al lui Stoica de Haţeg este un teritoriu al
încleştărilor militare între cele două armate:turcă şi austriacă,cu mult sânge
şi multă cruzime,al foametei şi pustiirilor, dar şi teritoriul unde lotria pare
o joacă de flăcăi tomnatici, muierile (vezi preoteasa lui Nicolae Stoica) frumoase
sunt râvnite şi cerute fără jenă de generalii conţi ai imperiului ,refuzaţi
însă ca în „Doina gugulanului” care, parafrazez, vinde mere,vinde pere dar nu
vinde a lui muiere.
Nici
Mihail Gaşpar nu este altceva decât un povestitor,deşi cărţile sale: În vraja trecutului,Vremuri de mărire
nu sunt axate pe spaţiul banatic,nu tratează teme referitoare la istoria
acestui ţinut. Având, cum scrie Cezar Petrescu, o informaţie migăloasă, „dovedind
reale calităţi de cursivitate, îndemânare şi conturarea personagiilor,
autorul,crescut în ideile naţional-politice ale secolului al XIX-lea, se simte
dator să-şi slujească naţia atacând cu pana teme ale istoriei naţionale,
oferind exemple de bărbăţie şi credinţă în virtuţile strămoşeşti.Oricât ne
displace, nu putem să nu remarcăm nivelul mediocru al cărţilor lui Mihail
Gaşpar, epigon al lui Mihail Sadoveanu. De altfel, toate cărţile de proză scrise
până la primul război mondial, de: Pavel Vasici, Emilia Lungu Puhalo, de Ion
Popovici Bănăţeanul, Dimitrie V. Păcăţeanu, ca şi cele care au urmat după acest
mare măcel, având ca autori pe: Dridi Goroniţă, Ion Ciucurel,Nicolae Tomiciu,
Gheorghe Atanasiu,etc. n-au fost decât încercări mediocre, fără prea mare
valoare literară, tributare tradiţiilor eticist-semănătoriste.
Poet, dramaturg, eseist de marcă, Pavel Bellu şi-a
încercat inspirata-i pană şi în proză, făcându-şi mari proiecte romaneşti, din
păcate îngreunate pe neaşteptate de boala sa şi mai apoi curmate de decesul
său.Cele două romane apărute, Fericita
jale a Cumbriei şi Focul rece dau
măsura unui rafinat stilist, unui prozator sensibil (se putea să fie altfel un
poet de talia sa?), cu o adâncă cunoaştere şi înţelegere a istoriei. O istorie
privită în toată complexitatea ei,cu personalităţi care au jucat un rol
însemnat atât pentru români cât şi
pentru celelalte neamuri din fostul imperiu austro-ungar :familia Mocioni, în
special Alexandru şi Andrei, Vicenţiu Babeş, Eftimie Murgu,etc.
Cum (Banat numai în Căraş este,nu? ), era de la
sine înţeles că primul mare prozator al acestei zone-din păcate nici astăzi
recuperat de istoria literară românească, care ,în paginile unor dicţionare îl
consideră scriitor provincial-să-şi fi luat tematica scrierilor sale din barocul
cărăşan. Cea dintâi carte a sa Oameni şi
locuri din Căraş,este un volum de reportaje, se zice, deşi termenul de
reportaj nu mi se pare a acoperi întreaga gamă a cărţii, în fapt un ghid
literar, o carte de impresii legate de frumuseţea peisajului,de pitorescul
acestuia,de virtuţile sufleteşti ale oamenilor, împletind toate acestea cu
informaţii din domeniul demografic, al stării de sănătate a populaţiei,al
etnografiei şi folclorului. Preocupat să dezvăluie marile comori etnografice
ale acestui ţinut,scriitorul va publica lucrarea Crucile de piatră din Valea Căraşului, stăruind asupra acestor
semne de peste veacuri ale credinţei, datinilor ce au supravieţuit, în patrimoniul satului cărăşan. Capodopera lui Virgil
Birou este romanul Lume fără cer, carte a imperiului adâncurilor de la Anina, a
ocnarilor, dar şi a satelor cărăşene din care au pornit şi spre care se
întorceau, dacă mai apucau, „robii pământului”. Romanul descrie, deopotrivă, societatea
civilă a Aninei, cu tot amalgamul ei de
neamuri, ştaieri austrieci, pemi, unguri veniţi din mai toate colţurile fostului
imperiu fiecare cu obiceiurile şi tradiţiile lor. Amalgamul acesta
„mittel-european”îşi va găsi,ceva mai târziu, după al doilea război mondial, scriitorul
cel mai înzestrat în Sorin Titel, ale cărui cărţi, în special romanul Femeie,iată fiul tău, reuşesc să
propună (şi să fie acceptat de critica literară românească) universul burgului
provincial din fostul imperiu, o lume crepusculară.”Scăldată de o lumină
aparte, ca să-l citez pe O.Crohmălniceanu, lumea târgurilor lui Titel este o
lume aflată în amurg, urmând în mod firesc sfârşitul fostului imperiu care a
marcat-o.”
Tot despre un amurg, numai că de data aceasta este
vorba de amurgul satului bănăţean tradiţional,vorbeşte în cărţile sale Ion
Florian Panduru. Povestirile sale din volumul „Sărbătoare târzie” dar şi
romanul „Sub merii sălbatici” sunt totodată replici ale autorului faţă de
„satul socialist”, un sat care este obligat să-şi arunce la lada de gunoi a
istoriei tradiţiile, morala creştină, şi să-şi însuşească formula hibridă,
falsă, a omului nou, ateu, necinstit, duplicitar. Povestitor prin excelenţă,
din trunchiul lui Stoica de Haţeg,Ion Florian Panduru, faţă de care timpul n-a
mai avut răbdare, a dat după credinţa mea o mică parte din marea măsură a
talentului cu care bunul Dumnezeu l-a înzestrat.
Alărtur lui Ion Florian Panduru, nu doar din considerente
regionale, Plugova lui Panduru fiind la o palmă de pământ de localitatea Petnic
a lui Nicolae Danciu Petniceanu, pe acest din urmă scriitor, tot un povestitor,
deşi a publicat şi câteva romane mai puţin reprezentative, după opinia mea,
decât volumele: Apa de Duminică, Drumul
de sănii, Stănuica etc. Proza lui
Petniceanu se remarcă printr-o descriere obsesivă a tradiţiilor satului
bănăţean, tradiţii pe care autorul le cunoaşte ca nimeni altul şi din care îşi
face un deliciu la fiecare pagină scrisă.
Atât
cât se revendică spaţiului bănăţean (şi nu s-ar zice că a avut rezerve s-o
facă) Florin Bănescu vine, ca scriitor, dintr-un timp şi un spaţiu al Banatului
mitologic. Sub teiul arhietipal din Slatina Timiş, vatra sa natală, se cern
istorii cu haiduci şi lotri, precum Petru Vancea,cel care l-a salvat de la
pieire pe viitorul soţ al împărătesei Maria Theresia, primind în schimb, drept
răsplată căpitănat de plai. Sunt multe alte asemenea întâmplări pe care Florin
Bănescu le rescrie cu talentu-i recunoscut aducându-şi preţioasa contribuţie la
„geografia literară” bănăţeană, (ca să citez formula criticului literar Cornel
Ungureanu), azi mult mai bine conturată valoric şi mai complexă,chiar dacă este
în continuare nesocotită de exegeţii de dincolo de Carpaţi. Din păcate, la
acest ceas al „reaşezării” valorilor, nici măcar aici, acasă, preţuirea faţă de
aceşti creatori şi faţă de creaţiile lor nu s-ar zice că se manifestă prea insistent. Uitarea voită ne paşte şi acum, cum ne-a păscut şi altădată, ceea ce va fi în
detrimentul Banatului în timpul care va veni.
Iubitor
de legende,ba chiar el însuşi creatorul uneia, cum a fost cea a haiducului Adam
Neamţu, Damian Izverniceanu a activat între cele două războaie mondiale în
spaţiul cărăşan, al Ciclovei şi Oraviţei, publicând în presa din zonă, dar nu
numai, povestiri, lucrări de folclor şi de etnografie, ca şi un roman foarte
cunoscut la vremea aceea în Banat,
Haiducul Adam Neamţu. Cea mai mare parte a povestirilor risipite prin
gazete a fost adunată, la îndemnul meu, de regretatul prof.univ.dr. Ion,
într-un volum intitulat În Codrii
Boşneagului. Apreciind calităţile literare, Nicolae Iorga îl supranumeşte
„Un Agârbiceanu al Banatului”, ceea ce nu poate fi decât onorant pentru Damian
Izverniceanu, unul dintre condeiele oneste ale Banatului dintr-un timp în care,
după dumnezeieasca săvârşire a unirii cu ţara, se cristalizau instituţii
româneşti, cărturarii -şi se cuvine să-l amintesc printre ei pe Camil
Petrescu- ,depuneau eforturi mari pentru a impune o limbă românească literară,
pentru a trasa nişte direcţii de nivel în vederea dezvoltării culturii,
literaturii, artelor în această provincie binecuvântată de Dumnezeu.
Ion
Marin Almăjan
