„ În apărarea lui Iosif Constantin Drăgan“

Iosif Constantin Drăgan

Acesta ar trebui sa fie titlul interventiei profesorului Artur Silvestri(din revista EPOCA) ,acum dupa trecerea in nefiinta a miliardarului lugojean, personalitate controversata, care insa, dupa opinia mea a facut mult bine culturii romane, incercand si reusind adesea sa forteze mana autoritatilor politice de Bucuresti in rastimpul a doua decenii ( 1970-1990) .Sunt enumerate de dl .Artur Silvestri cateva din lucrarile fundamentale aparute din initiativa sau sub epitropia financiara a lui I.C. Dragan. Istoria literaturii romane capodopera lui Calinescu a facut furori la momentul aparitiei ei in Romania, chiar daca ea nu era decat o copie a editiei princeps.Mai cautata, mai spectaculoasa este insa lucrarea dedicata maresalului Ion Antonescu, aparuta la momentul in care nici guvernul comunist de la Bucuresti, precum nici marele prieten de la Rasarit, dar nici patria democratiilor mondiale, SUA si, nici guvernul american nu erau dispuse sa admita o rediscutare a personalitatii lui Antonescu, conducator al Romaniei cu multe defecte, dar si cu suficiente calitati. In 1986 am fost la Milano, pe Via Larga 11 unde era sediul fundatiei Drgan. L-am gasit acolo doar pe Traian Filip care mi-a oferit cadou acesta carte mult ravnita de romani. Am citit-o pe nerasuflate la Viena unde am si lasat-o in custodie , cu gandul s-o recuperez cand va fi posibil.Revenind la Traian Filip, Dumnezeu sa-l ierte, dupa 1990 am primit cu totul din intamplare un dosar care i-a apartinut, cu note , scrisori, care dovedesc slalomul pe care trebuia a-l faca intre maharii propagandei comuniste de la BUcuresti si cerbicia miliardarului, cunoscut pentru orgoliul sau necuprins, in ideea realizarii unor proiecte culturale, tiparituri la Editura Nagard. Numai cine n-a lucrat in sistemul de atunci, nu poate intelege petractarile care trebuia purtate, adularile false ,jocul parsiv al prefacatoriei ca in final sa-ti reuseasca gandul propus. Nu stiu cand s-a inventat proverbul:” te faci frate cu dracul pana treci puntea”, sigur este ca pentru cei ce vroiau sa faca ceva in timpul regimului comunist dictatorial al lui Ceausescu el era in plina actualitate. Cine citeste documentele lui Traian Filip constata acest lucru.Revenind la I. C. Dragan as zice ca din pacate s-a inconjurat de insi venali,multi dintre ei neprofesionisti, lasand pe mana acestora proiecte altfel valoroase, ce ar fi putut avea urmari fericite, mari, in plan politic, cultural, spiritual, in Romania. I.C. Dragan a construit la Lugoj, la propriu si la figurat, o universitate care la un moment dat a fost de prestigiu european, unde erau adusi mari specialisti din Occident. Cu vremea acestia s-au rarefiat si astazi universitatea respectiva nu mai este ce a fost.La Timisoara Dragan a infiintat o fundatie, apoi a cumparat actiunile unui ziar lasand totul insa in seama si la bunul plac al unor persoane a caror capacitate profesionala nu era la inaltimea asteptarilor acestui oras, un oras pretentios,cosmopolit, in care populatia era mai lesne ispitita sa accepte ideile “elitiste” iacobine ale societatii civile decat ssloganurile pasoptiste ale Vetrei Romanesti sau PUNR venite aici cu discursuri aduse din Ardealul sec. XIX-lea.
Dincolo de aceste aspecte oarecum particulare, meritele lui IOsif Constantin DRagan raman indiscutabile.El se aseaza alaturi de lugojenii care au contribuit la apararea si dezvoltarea limbii si culturii romane, a spiritului national, motiv pentru care era firesc sa nu fie iubit nici de romanii trecuti cu arme si bagaje in tabara internationalistilor nici de de la ce care pornes ordinele pentru aplatizarea noastra in planul identitatii nationale.

ION MARIN ALMAJAN

ION MARIN ALMAJAN: “ÎN AFARA GLORIEI” (Alexandru Nemoianu)

În 2006 Editura, „Excelsior Art“, din Timişora publică romanul-istoric, „În afara Gloriei“ de Ion Marin Almăjan. Un roman întins, stufos şi care în fapt nici nu poate fi numit „roman“ (deşi intriga şi desfăşurarea ei sunt strânse, captivante) ci mai degrabă studiu, frescă, restituire şi reconstituire a unei epoci. Personajul „principal“, şi până la un punct pretextul enormei fresce care este această scriere, este Eftimie Murgu. Figura legendară a gânditorului, revoluţionarului şi vizionarului legat, în timp, de Revoluţia anului 1848 în Ţările Române. Iar cu această precizare aş vrea să explic de ce scrierea despre care vorbesc nu poate fi limitată în cadrul „romanului“.

Ion Marin Almăjan s-a încumetat la ceva care de regulă nu stă în puterea unui singur om. El s-a încumetat să prezinte Banatul, pământul românesc dintre Dunăre, Mureş şi Carpaţi şi oamenii lui, în constituire istorică, în devenirea realităţii ce o vedem azi şi în fapt, de cel puţin o sută treizeci de ani. Ion Marin Almăjan arată ce este Banatul şi Bănăţenii şi mai mult, de ce sunt aşa cum sunt. Inevitabil personalităţile vremii sunt pomenite dar ele sunt pomenite în vremea şi pentru ceea ce au fost în vremea lor. Din această cauză în „În afara Gloriei“, Eftimie Murgu este personaj principal dar şi „pretext“.

Monumentala frescă a alcătuirii identităţii bănăţene, aşa cum o cunoaştem azi, a început-o Ion Marin Almăjan cu „Matuşa mea Maria Theresia“. Carte care, văzută după citirea „În afara Gloriei“, o pot asemui cu „O samă de cuvinte“ a lui Neculce. „Matuşa mea“ a deschis, a început fresca, a stabilit linile directoare şi a enunţat „metoda“ de lucru a autorului; o documentaţie copleşitoare, la limita şi dincolo de limita eroicului, dar o documentaţie „controlată“, ţinută în frâu.

Autorul arată cum vecurile XVIII şi prima jumătate a celui de al XIX-lea au fost momentul în care identitatea Banatului s-a alcătuit şi acelaşi autor arată şi felul în care procesul s-a desfăşurat. Nu este vremea şi nici nu ar fi util să expediez această fenomenală realizare în câteva rânduri. Dar câteva lucruri se pot spune.

Ion Marin Almăjan a surprins exact că, deşi dezavantajaţi, Românii bănăţeni au fost la înălţimea momentului istoric, au ştiut să concureze cu forţe adverse, să le biruie şi au reuşit să se alcătuiască în vârful de lance al progresului în spaţiul imperiului dunărean. În acele zile s-a adeverit, în focul istoriei, că în adevăr „Banatu-i fruncea!“

Ion Marin Almăjan mai reuşeşte încă multe lucruri şi pe câteva îndrăznesc să le amintesc. El arată cum un pământ, Ţara Almăjului, devine în amintirea şi trăirea afectivă a celui plecat, un tărâm atârnând între lumea văzută şi nevăzută. Ion Marin Almăjan reconstituie nu numai viaţa Imperiului şi a Ţărilor Române ci şi viaţa locuitorilor Ţării Almajului, în intimitatea lor zguduitoare emoţional. Dar mai mult decât orice, într-o vreme în care a susţine acest lucru este considerat de nătângi o „crimă“, Ion Marin Almăjan arată că nu este nici un motiv să te ruşinezi să fii Român. Nici unul!

Acest mesaj al scrierilor lui Ion Marin Almăjan cred că este cea mai de seamă contribuţie a Banatului în crâncena vreme ce ne este dat să o trăim; a confruntării dintre „globalism“ şi Neamuri.

ALEXANDRU NEMOIANU

„O mare conştiinţă întru veşnicia cuvântului scris şi biruinţa faptei – Câteva gânduri despre regretatul cărturar şi scriitor Artur Silvestri“

 Ion Marin Almăjan

Când l-am cunoscut eu, acum trei decenii şi mai bine, bărbatul tânăr, cu fruntea înaltă, aristotelică, ochii negri, privirea scurtătoare aruncată provocator peste ochelari, era în redacţia revistei „Luceafărul“, revistă literară cu un program care nu fusese infestat nici de academism şi nici de aerul parşiv al elitismului. „Luceafărul“ nu se ruşina şi nici nu avea indispoziţii atunci când erau scrise cuvinte mari, precum: patrie, patriotism, iubirea faţă de străbuni, fie ei geto-daci, fie romani, preţuirea valorilor româneşti etc. La acel program al Luceafărului, în paginile căruia scriitorii, mai ales cei tineri, încercau să-şi spună cuvântul mai voalat, mai cifrat, despre lumea în care trăiau, am aderat amândoi, eu de pe poziţia prozatorului, dânsul de pe cea a criticului literar. Ne-am întâlnit, în acel timp la câteva manifestări literare, la Chişineu Criş, la Timişoara, unde Artur Silvestri, căci despre el este vorba, m-a surprins luându-mi deschis apărarea, punând la punct răspicat pe cel care mă atacase. Apoi, un timp, legăturile noastre s-au întrerupt, ca să-l regăsesc după 1990, desigur cu chipul însemnat de trecerea anilor şi cu o carieră de excepţie, însumând doctorate la mari universităţi, studii, cărţi de istorie a civilizaţiilor, apărute în limbile engleză, germană, rusă, spaniolă. Activitatea laborioasă a cărturarului, scriitorului şi enciclopedistului Artur Silvestri cuprinde o uluitor de largă paletă de domenii abordate. De la critica şi istoria literară, culturală, la cea de editor, creator şi conducător al unor reviste on line, precum: „Luceafărul românesc“, „Neamul românesc“, „Ecoul“, „Epoca“, „Floarea darurilor“, „Monitor cultural“, „Tânărul scriitor“, „O carte pe zi“, „Analize şi fapte“ etc, unele dintre ele amintind de publicaţii mari, glorioase, create şi conduse de personalităţi de prim rang ale culturii române. Toate aceste publicaţii sunt puse sub egida Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu, ea însăşi creatie a lui Artur Silvestri. Înşirate astfel, toate acestea par seci, de o importanţă oarecare. Privite în miezul lor, ele sunt acte extraordinare, de mare importanţă pentru existenţa, continuitatea şi vizibilitatea culturii române, în Europa şi în lume. Scriitori de limbă română din toată lumea:din Australia, Canada, America de nord, Europa, Asia, Africa simt nevoia să se adune în albia acestor reviste, să-şi exprime liber, după propria voinţă, opiniile, să-şi publice creaţiile trăind în matca limbii mame bucuria fraternităţii, apartenenţei la bătrânul lor neam. Şi, nu în ultimul rând, sărind în apărarea patrimoniului cultural şi spiritual românesc, împotriva tuturor denigratorilor, demolatorilor, strâmbătorilor de gust şi de morală.

Patronând aceste publicaţii, înviorându-le cu spiritul lui cartezian, angajându-şi condeiul în polemici şi în bătăliile pentru vestejirea ticăloşiilor celor fără de neam şi fără de ţară, Artur Silvestri rămâne, până la urmă, omul tainic, cu rădăcinile într-o lume arhaică, lumea Bizanţului, a primilor scriitori creştini, a străpărinţilor. Căci, Artur Silvestri este un documentat şi pasionat apărător al străvechimii noastre: „Întâiul şi cel mai profund sentiment, scrie el în Revolta fondului neconsumat, (prefaţă la volumul „Cazul Zaharia Stancu“ , eseu datat Bucureşti 1986), ce trebuie a se configura va fi deci acela al străvechimii, arătând conservări nu doar antropologice, şi o continuitate, din toate punctele de vedere, impunătoare, ci şi puteri de a re-genera periodic o civilizaţie alcătuită demult şi transmisă fără preschimbări esenţiale până la noi. Această formulă de străvechime ce continuă în cadrele geografice tradiţionale şi a cărei iradiaţie este, pentru aceste părţi ale lumii, pare a fi însă, deopotrivă, o formulă de civilizaţie europeană, aflată, ca şi altele ce contribuiră în felul lor la procese de cristalizare diverse şi înrudite într-o contemporaneitate impresionantă cu obârşiile Europei . Această Europă a obârşiilor cuprinde, prin geto-daci şi pe romani, având în compoziţia ei pe eleni, pe celţi, pe germanici şi pe iberi, popoare vechi, adică, a căror aşezare pe teritorii de acum tradiţionale s-a făcut de timpuriu şi nu s-a mai tulburat oricâte modificări vremelnice ar fi fost posibile şi ce amestecuri s-ar fi produs. “

Opera de prozator a lui Artur Silvestri este restrânsă dar nu lipsită de profunzime şi frumuseţe artistică. Apocalypsis cum figuris, de pildă, şapte nuvele fantastice adunate în volumul publicat în 2005 sunt, ca să-l citez pe A:I. Brumaru: „ parabolele fiinţării la ultima frontieră-aceea a disoluţiei şi pierderii lor fatale în fiinţa care, poate fără de vrere, numai le-a născocit. “În realitate, doar în aparenţă, opera de creaţie a lui Artur Silvestri pare atât de restrânsă, căci fiecare din eseurile publicate conţin în ele fiinţa creatorului, singura raţiune de-a fi, „singura realitate necontestabilă este realitatea operei noastre, unde timpul se opreşte“ (Coperte de cărţi posibile, prefaţă la volumul „ Intermundi“)

Dacă timpul se opreşte în realitatea operei noastre, intrând în încremenire, poate în veşnicia cuvântului scris, timpul nostru biologic este condus după alte legi ce ţin de voinţa Bunului Dumnezeu. Prietenul Artur Silvestri a plecat atât de neaşteptat, atât de incredibilă a fost dispariţia sa încât, mărturisesc şi acum că mă aflu într-un hău al tristeţii şi neacceptării nonexistenţei sale fizice. Mi-e imposibil să accept că la capătul celălalt al poştei electronice nu mai este el, prietenul şi partenerul de vis şi idealuri, confesorul şi fratele alintător. Fără îndoială, a rămas să dăinuie opera sa atât de preţioasă, de importantă pentru cultura română, spiritul său viu, profund, necruţător cu cei ce atentează la demnitatea noastră, la valorile naţiunii române, la frumuseţea şi bogăţia României tainice le va fi alături celor care vor continua să se bată pentru supravieţuirea românilor în bătălia cu duhurile blestemate care lucrează în favoarea pierderii identităţii noastre, a globalizării.

 ION MARIN ALMĂJAN

Timişoara 26 nov. -21 dec. 2008

Despre „bănăţenism“

 Ion Marin Almăjan

Am citit cu plăcere şi cu interes comentariul d-lui Grama ( din ” Monitor Cultural ” ). Sunt eu însumi un bănăţean, nu fălos dar mândru de originea mea bănăţeană.Nefericita formulare lansată de versificatorul în grai George Gârda Tot sat tăt Banatu-i fruncea, ne-a adus multe belele.Loviţi în orgoliul propriu, ardelenii au răspuns : O fi Banatul fruncea, dar Ardealul-i mintea.La rândul lor regheţenii nu au scăpat şi nici acum nu scapă prilejul să ne ironizeze pe această temă. Cred că este o exagerare să afirmăm că noi bănăţenii am fost mai patrioţi, mai deosebiţi,mai luptători decât alţi români.Istoria ne-ar putea oferi exemple multe şi mari de patriotism şi de sacrificiu ale românilor din celelate provincii.Este adevărat că trecutul istoric al Banatului se deosebeşte de cel al celorlalte provincii româneşti.Cei mai cunoscuţi istorici, banatologi, Costin Feneşan şi Nicolae Bocşan, acesta din urmă în cartea “Contribuţii la istoria iluminismului românesc” au adus argumente temeinice privitor la această temă.Domnul Grama scrie că foarte puţin timp Banatul a fost sub ocupaţie turcească.Depinde cum priveşti acest timp. Din perspectiva istoriei poate că afirmaţia este reală, dar cei 164 de ani de paşalâc n-au fost pentru Banat, în special pentru Banatul Timşoarei, o binefacere.Turcii au pustiit Banatul,războaiele purtate cu imperialii au dus populaţia autohtonă la ruină.Este adevărat că de pe urma lor n-au rămas multe lucruri, totuşi la Lipova şi Cenad sunt încă în picioare clădiri din acel timp, iar vocabularul limbii române are destule cuvinte ce ne amintesc de ocupaţia otomană.Chiar şi toponimia are asemenea “amintiri”.După 1718, Banatul a fost încorporat Austriei. Este perioada istorică numită de specialişti ca Banatul imperial. Din nefericire,Banatul n-a cunoscut preţ de aproape unsecol pace.A fost devastat de războaiele austro-turce, în special Banatul de Severin.Tocmai aceste pericole venite din partea imperiului otoman i-a obligat pe imperiali să înfiinţeze la început miliţii, apoi regimente de graniţă alcătuite din ţăranii ce-şi duceau traiul în respectiva zonă. La regimentul nr. 13 cu sediul în Caransebeş, compania nr.1 a fost, la un moment dat, în comuna mea natală, Dalboşeţ. Bunicul meu Călin îşi amintea cu veneraie de împăratul de la Viena şi ca el majoritatea almăjenilor.Fireşte , nu acelaşi lucru se poate spune despre ardeleni, care după ce l-a trădat lpe Horia dar mai ales pe Iancu, l-au urât de moarte pe mincinosul de împărat.Să mai adaug că deşi grănicerii au avut anumite avantaje, cel mai mare dintre acesta a fost absenţa domnilor de pământ, a latifundiarilor,ei n-au fost stăpâni pe pământul pe care îl lucrau. Dacă-mi amintesc bine, abia la 1850, după lecţia pe care Casa de Austria şi magnaţii unguri au primit-o de la mişcarea revoluţionară de la 1848, a fost desfiinţată iobăgia şi deţinătorii de pământ au putut intra în posesie.În secolul al XVIII-lea împărăteasa Maria Theresia şi mai apoi fiul ei Iosif al II-lea au făcut colonizări într-un Banat depopulat de războaie şi de ciumă.Au fost aduşi muncitori din Austria, Germania, Cehia, buni lucrători ai lemnului,în subteran la extracţia de cărbune,în prelucrarea fierului etc dar şi baueri, adică pauri cum se zice acum în Banat.În unele cazuri autorităţile au mutat satele româneşti de pe pământurile mănoase şi pe vatra lor au fost stabiliţi coloniştii. În altele, mai ales în păduri, în condiţii foarte dure coloniştii nu au rezistat şi au părăsit locurile în care fuseseră plantaţi.N-am să continui cu nararea istorică.Doresc să spun că, după părerea mea, buna înţelegere dintre români şi sârbi, germani,unguri, evrei etc n-a fost totdeauna, aşa cum se afirmă, exemplu pentru restul lumii.Muticulturalitate a fost, n-am ce zice, dar comunităţile etnice au trăit izolat , fiecare cu ale lui, ani buni.Au trăit izolat, când nu au făcut , precum biserica sârbă, care ne-a sârbizat numele, ne-a obligat să ascultăm slujba în slavonă şi să citim Scriptura în chirilică.Chiar şi învăţământul a fost la un moment dat cu alfabet chirilic.În oraşele mari şi mai mici în centrul lor au avut acces doar sârbii,germanii şi ungurii,românii şi pe vremea Mariei Theresia evreii, nu au avut.Locul nostru a fost la periferie, în “palancă”.Ca urmare a acestor considerente au izbucnit două sau chiar trei mari răscoale ale românilor. Bineînţeles reprimate sângeros.Lugojeanul A.C. Popovici implicat profund îm Mişcarea Memorandistă a scris cartea “Statele Unite ale Austriei Mari” dar teoria federaliării imperiului nu avea nici o şansă.Habsburgii au fost surzi la doleanţele naţionale ale românilor de-a lungul istoriei acestor provincii pe care le-au avut în stăpânire.Ei n-au putut crede nici în ultimul ceas că a venit vremea socotelilor. Da, Banatul a fost o provincie binecuvântată de Dumnezeu, datorită solului mănos din care stăpânirea austriacă a dorit să scoată profitul maxim. datorită solului şi subsolului, pădurilor. Binecuvântat a fost Banatul şi pentru cântările sale, de la inegalabila doină la muzica corală mijloc de afirmare a sentimentului naţional în vremuri grele şi exprimare a bucuriei de a trăi în timpuri mai bune. Dealtfel Lucian Blaga avea dreptate vorbind de zestrea etnografică bănăţeană ca despre barocul etnografiei româneşti.Binecuvântate au fost spiritul de ordine şi dragostea de muncă ale bănăţeanului.O anume avuţie, uneori nici măcar cine ştie cât de mare, i-a dat sentimentul acela al orgoliului. Nu al trufiei, care este unul din cele mai mari păcate ale omului. Sunt, deci, mândru că sunt român şi bănăţean. Chiar dacă acum mândria mea pare nejustificată şi desuetă. 

ION MARIN ALMĂJAN

“Ce-i de facut ? “

Mi-aş dori ca această publicaţie să fie un soi de revistă culturală electronică a românilor de oriunde or fi ei. Să se transmită din Australia, Canada, din State, din Germania, din Franţa, Italia etc. Pretutindeni sunt români care fac artă, cultură, literatură. Scot cărţi, fac reviste precum George Mitin Variesescu care scoate două reviste Eminescu şi încă una, Corneliu Florea, Alexandru Nemoianu, Băruţiu Arghezi din Lausanne, Vasile Barbu din Uzdin, Octavian Doclin din Reşiţa şi mulţi alţii. Cu 1990 Marea Unire a românilor s-a sfărâmat mai ales în domeniul culturii. Centrele culturale ale ţării nu mai comunică între ele, nu se ştie ce cărţi se scriu la Iaşi, la Timişoara, la Oradea, nu se ştie ce momente culturale mari se organizează, ce expoziţii de artă plastică etc. O publicaţie care să adune măcar concis, aceste evenimente, să lege din nou oraş cu oraş, zonă cu zonă din această Românie, ar fi mâna lui Dumnezeu. Başca minunea globalizarii – legătura rapidă cu românii din toate colţurile lumii. Ce şansă s-ar acorda renaşterii spirituale, curajului naţional pierdut în cei 16 ani de scârbă şi ură!

Nu sunt adeptul naţionalismului agresiv al unor personalităţi şi personaje din politică, din cultură, de oriunde s-ar situa ei. Dar nici nu m-aş aşterne preş la picioarele mai-marilor Europei şi ai lumii, ale străluciţilor învăţaţi şcolaţi la New-York sau în altă parte. Vă rog să vă aduceţi aminte că şi pe vremea comunismului biruitor literaţii români au fost împărţiţi în două categorii: una a celor situaţi la poalele României literare, alţii la cele ale Luceafărului. Primii se considerau esteţi, elevaţi, condeie subţiri, tratându-i de sus, cu oarecare dispreţ, pe ceilalţi cărturari protocronişti, unii, scoborâţi din neagra ţărănie alţii, veniţi din rândurile clasei muncitoare atotconducătoare în statul socialist. Dar cărţi bune, unele mari, adânc preocupate de soarta prezentă (de atunci) dar şi de cea trecută şi viitoare au scris, cu mesaje încifrate, mai pe faţă au cu simboluri, au şi luceferiştii. Câteodată mi se pare că ei au fost mai legaţi şi mai interesaţi de soarta ţării, de nevoile neamului. N-am să uit că în vremea în care marele cârmaci ameninţa cu sistematizarea satelor, ceea ce însemna distrugerea acestuia, „ Luceafarul „ mi-a cerut şi am publicat un text intitulat „Satul meu e patria mea“. Încercam marea cu degetul, înfruntarea lui Satan. Nume de mari scriitori? Câte doriţi. Chiar dacă acum s-ar vrea sa fie îngropate adânc în tăcere şi uitare. Situaţia aceasta aberantă, mi se pare mie specifică doar românilor, căci prin Italia, pe unde am hălăduit, n-am întâlnit acest fenomen, dăinuie şi astăzi. Probabil ştiţi care este preţul nostru, al meu, al dumneavoastră (dacă acceptaţi compania) al altora ca noi, foşti luceferişti, în ochii celor despre care scriam. Tocmai de aceea cred în necesitatea unei reviste electronice, serioase, severe, care să adune, să culeagă, tot ce-i valoare în creaţia românilor, oriunde s-ar afla ei. Acelaşi deziderat îl văd şi pentru o revistă scrisă.

În Banat, deci în ambele judeţe,Timiş şi Caraş Severin, se scot câteva publicaţii de bună calitate. Mă refer la „Banatul“ de la Lugoj condusă de poetul Ioan Ardeleanu, „Reflex“-ul lui Doclin şi Ada Cruceanu de la
Reşiţa, „Almajana“ de la Bozovici, scoasă de poetul Iosif Băcila, „Semenicul“ de la Reşiţa, dacă mai apare, „Orient Latin“, scoasă de scriitorii Ilie Chelaru şi Nina Ceranu la Timişoara şi altele mai mici. Ele au însă o circulaţie restrânsă, nu bat departe, nu comunică cu celelate provincii româneşti. Mai fiinţează „Orizont-ul“, ca publicaţie a Fundaţiei A treia Europa şi a Uniunii Scriitorilor. Dar colaboratorii şi preocupările ei sunt cantonate exclusiv asupra unor persoane, a unor teme. Ea nu intenţionează şi nici nu propune culturii române de astăzi valorile părţii cesteia de ţară. Poate că le consideră irelevante, poate n-au miros bun, nu sună bine, cine ştie?! S-ar putea ca oareşcari domni preînvăţaţi să mă acuze de nostalgii centraliste şi eu n-am să mă dezvinovăţesc de această acuză. Este excepţional să se producă fenomene de cultură, creaţii locale de valoare, dar în condiţiile în care ele nu intră în contact şi nu se confruntă cu celelate zone, în condiţiile în care reverberaţia lor se izbeşte de zidurile opace ale provinciei, nu cred că au sorţi de supravieţuire. Nu trebuie să mai răsară soarele doar de la Bucureşti, ci din toate colţurile României, ba DE CE N-AR RĂSĂRI ŞI DE DINCOLO DE FRUNTĂRIILE ŢĂRII, DE ACOLO DE UNDE VISEAZă ŞI SPERĂ TOT INIMI DE ROMÂNI?

ION MARIN ALMAJAN

“Uriasul Bun “-se dedica marelui actor Vladimir Jurascu,cu prilejul implinirii a 80 de ani de viata

Vladimir Jurăscu

De bună seamă, dumneata cititorule, vei înţelege că seva acestor slove este luminată de sentimentele mele faţă de acest monument al Teatrului românesc şi mai cu osebire al Teatrului Naţional din Timişoara. Dar, textul acesta nu va încălca spiritul unui dicton pe care îl preţuiesc, pe care mă străduiesc aproape de o viaţă să-l urmez: „mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”.Astfel că tot ce voi scrie acum şi aici sta sub mantia adevărului. A adevărului meu. Mărturisesc că nu l-am înţeles şi nici nu l-am iubit dintru început pe Vladimir Jurăscu, nici ca om şi nici ca actor. Dar vina n-o poartă dânsul, ci de bună seamă ea aparţine trufiei şi superficialităţii tinereţii mele. Regretând anii pierduţi, sunt fericit că măcar la vârsta mea de acum pot să mă bucur de prietenia, de lumina spiritului şi enorma bunătate pe care popularul artist le dăruieşte tuturor celor apropiaţi, celor cunoscuţi, dar şi celor care îi ies întâmplător în drum.

Am folosit sintagma superlativă „monument al Teatrului” care pe unii i-ar putea determina probabil să zâmbească ironic sau zeflemitor. Îndrăznesc să afirm că sunt puţini actori în viaţă, în România, care să aibă un asemenea palmares artistic ca Vladimir Jurăscu. 326 de roluri interpretate, în răstimpul 1947-2007, deci în 60 de ani de teatru, este o performanţă uluitoare care nu stă la îndemâna oricui. Şi tot atât de rari sunt slujitorii scenei care să fi avut privilegiul să joace pe scenele a şapte teatre din care patru naţionale, alături de mari nume ale Teatrului românesc: Miluţă Gheorghiu, la Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi, Ştefan Braborescu, Magda şi Ion Tolvan la Teatrul Naţional din Cluj, Ştefan Iordănescu,Vasile Creţoiu la Teatrul Matei Millo , numit mai apoi Teatrul Mihai Eminescu din Timişoara, pe vremea în care trupa acestui mare teatru ( atunci ! ) era alcătuită şi din alţi actori de primă mână, precum: Gheorghe Leahu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dora Chertes, Florina Cercel şi alţii. Era fericitul timp în care Vladimir Jurăscu îşi fermeca spectatorii jucând în piesele: Oedip salvat, de Radu Stanca, regia Nicoleta Toia, Raţa sălbatică de H.Ibsen şi Despot Vodă de Vasile Alecsandri, în regia lui Emil Reus, Mobilă şi durere de Teodor Mazilu şi Regele Lear de W. Shakespeare, regia Ioan Ieremia, Trei surori de A.P.Cehov, regia lui Alexa Visarion. La capătul unei liste covârşitoare se află poate cea mai mare realizare a actorului Vladimir Jurăscu, evreul Shylock din piesa Neguţătorul din Veneţia, în regia lui Sabin Popescu .

După, periplu prin teatrele din Baia Mare, Petroşani, Oradea,Iaşi, Cluj, fermecătorul nostru actor, putând concura în acel timp , datorită frumuseţii alcătuirii sale fizice , alături de Florin Piersic, pentru rolul de june prim, îşi oprise paşii la Teatrul Alexandru Davila din Piteşti unde sub ochiul scrutător al marii regizoare Marietta Sadova va juca Meşterul Manole piesă semnată de Valeriu (Bartolomeu) Anania, unul din marele spirite ale Ortodoxiei româneşti, astăzi mitropolit al Ardealului. Spectacolul a avut loc, după mărturisirea lui Vladimir Jurăscu, în aer liber, în preajma Mănăstirii Curtea de Argeş. Spectatori iubitori ai teatrului din Piteşti, dar şi sute de ţărani de prin prejur, fie aduşi cu forţa, după cum se obişnuia, fie veniţi de bună voie, din curiozitatea nativă a ţăranului român. Povesteşte actorul cu farmecul lui neîntrecut de povestitor decât poate de cel al lui Florin Piersic, că la finalul reprezentaţiei s-a aşternut o linişte adâncă peste locurile acelea. O linişte de piatră. Au rămas încremeniţi, cu răsuflarea tăiată, actori, regizor, echipa tehnică, neştiind ce se întâmplă. Apoi, dinspre mulţime s-a auzit un muget, ca un vuiet de ape, după care mii de căciuli au ţâşnit spre tăriile cerului, şi într-o învălmăşeală înfricoşătoare spectatorii s-au repezit să-i atingă pe actori, să-i îmbrăţişeze, fiecare din ei preocupat să obţină o bucăţică din… Manole . Aşa se face că din costumul meşterului Manole au mai rămas la finalul acestei nebunii fără precedent, doar câteva zdrenţe . Dacă lucrurile sau întâmplat astfel, şi nu am nici un motiv să mă îndoiesc că nu s-au petrecut aşa, fratele meu de inimă nu este din cei ce obişnuiesc să rostească neadevăruri, atunci îmi spun că merită să mori după ce ai trăit un asemenea moment, momentul clipei supreme căreia Faust, după ce îşi vându-se sufletul lui Mefistofeles, i-a strigat : „ Rămâi încă, eşti atât de fericită !” .

Dacă Vladimir Jurăscu ar fi numai un mare actor, recunoscut şi preţuit ca atare de unii ,contestat şi negat de alţii, după blestemata tradiţie românească,( dovadă şi surditatea , orbirea UNITER-ului care uită să încoroneze cu premiul său opera magnifică a acestei vieţi ! ) poate că m-aş fi lăsat mai puţin impresionat . Dar Vladimir Jurăscu este nu doar un dăruit ci şi un dăruitor. Nu cunosc o persoană, o instituţie care să-i fi cerut ajutorul, contribuţia lui ca artist şi ca om fără ca el să nu fi răspuns prompt, necondiţionat. În general artiştii, unii doar purtând acest nobil nume, pretind, şi pe bună dreptate, recompense materiale pentru prestaţia lor artistică. Vladimir Jurăscu n-o face decât rareori. El, risipitorul,generosul fără limită, dăruieşte din preaplinul talentului său, din preaplinul inimii sale. Om sau animal, aflaţi în suferinţă, în nevoie, găsesc la Vladimir Jurăscu un umăr de reazem, o vorbă de mângâiere. Cunosc câţiva tineri pe care maestrul i-a pregătit,într-un timp record, fără să le creară un sfanţ, pentru institutul de teatru . După ce au reuşit , unii dintre ei au uitat să-l anunţe şi să-i adreseze fireasca mulţumire. Atunci l-am văzut suferind ca un copil urgisit, neînţelegând ingratitudinea omenească .

Iubitor fără saţ, de poezie, şi spuitor de înaltă clasă de versuri, Vladimir Jurăscu îi iubeşte pe Eminescu, pe Esenin, pe Labiş şi pe toţi poeţii dăruiţi ai lumii. Îi place să rostească un catren al excepţionalului sonetist Mihai Codreanu: „Eu nu te întreb de unde vii şi unde/ Te duce ne-nţeleasa ta menire/ Tu eşti un strop etern de rătăcire/ Pe care-n veci nu-l voi putea pătrunde./ Dar sunt în noi asemănări profunde/ Oricine-ai fi şi-n orişice-amăgire/ Te duce goana ta spre fericire/ Acelaşi om într-amândoi s-ascunde./ Visezi şi tu în clipe mai senine/ Şi chinuit de setea de mai bine,/ Îţi sorbi încet paharul de otravă…/ Şi trec şi eu prin clipe nourate/ Când zvârl din piept clocotitoarea lavă / Oricine eşti, întinde mâna, frate.” (Fratelui meu cititor). Sunt versuri care-l definesc în bună parte şi asupra cărora noi, contemporanii lui, ar trebui să luăm seamă.

Vladimir Jurăscu este totodată un om al Cetăţii. Nimic din ceea ce se referă la viaţa culturală, socială,urbanistică a Timişoarei nu-i este străin, nu-l lasă indiferent .O vreme a asaltat primăria cu telefoane anunţând-o că o bucată din parapetul podului de pe Bulevardul Mihai Viteazul s-a prăbuşit .A fost nemulţumit multă vreme de trotuarul lamentabil din faţa Catedralei şi a Grădinii de vară de la Capitol .Când a descoperit că lucrările au început, s-a bucurat ca de propria-i izbândă. Poate pentru acest lucru,pentru preocuparea sa faţă de obrazul şi civilitatea urbei, dar fireşte mai înainte de orice pentru contribuţia sa imensă la viaţa artistică a Cetăţii, a fost declarat Cetăţeanul ei de Onoare. Onoare pe care Timişoara şi-o atribuie sieşi, sprijinindu-se şi cinstind asemenea personalităţi.

Gândurile mele dau înconjur cu frăţească iubire şi netrucată preţuire Omului şi Artistului Vladimir Jurăscu, rugând Pronia Cerească să-l ocrotească şi să ni-l lase pe pământ încă mulţi ani de acum încolo, spre bucuria noastră şi spre slava Artei. La mulţi ani prietene şi frate ! 

ION MARIN ALMAJAN

“Ca mierea, ca fierea-cuvantul “

“Ca mierea, ca fierea-cuvantul ” de Ion Marin Almajan aduna eseuri , interviuri ,”profiluri ” si crochiuri ce ar putea fi incluse in categoria unui ” jurnalism superior ” , cum , de altminteri , s-a practicat in mod curent de catre scriitorul roman cu o anumita altitudine a operei dar , mai mult decat atat , reprezinta si un bilant de etapa sau , mai bine spus, de varsta ; este optica unui moment de amurg ce risipeste pretutindeni un sentiment de intelegere universala ce se opreste , insa, la numai cateva principii capitale, care de obicei nu se negociaza .
Prozatorul ce ne-a dat o nuvelistica de un realism social in gust intebelic si romane al caror ceas interior a trecut de la traditia ” morii cu noroc” la un ” banatenism ” distilat in spiritul magicului sud-american (caci ” Matusa mea,Maria Theresia” este o combinatie fericita de Guiraldaes si Borges ) , se observa aici pretutindeni desi atitudinea si lucrarea in imediat par sa fie esentiale si totusi nu sunt. Caci nu simtul reportericesc impune aici si nici compozitia de foileton, care , de fapt lipsesc, fiindca autorul este grav si inflexibil pana la eliminarea nuantelor , ci mai degraba “insemnarea de carnet ” , jurnalul de ebosa literara , proiectul nesfarsit ce formeaza , la drept vorbind, o literatura de purgatoriu .
Opera insa nu se incheie cu aceasta creatie caci ii ramane autorului un element de ” fond neconsumat ” ce lipseste de aici desi , cu o sfortare anumita , ar fi putut sa se clarifice si in teorie , dupa experimentul romanesc reusit anterior , iar ” banatenismul ” vazut in epura si ca un strat de creatie de forta izvorului genuin va trebui sa fie obiectul reflectiilor ce vor urma . 

ION MARIN ALMAJAN