“Ce-i de facut ? “

Mi-aş dori ca această publicaţie să fie un soi de revistă culturală electronică a românilor de oriunde or fi ei. Să se transmită din Australia, Canada, din State, din Germania, din Franţa, Italia etc. Pretutindeni sunt români care fac artă, cultură, literatură. Scot cărţi, fac reviste precum George Mitin Variesescu care scoate două reviste Eminescu şi încă una, Corneliu Florea, Alexandru Nemoianu, Băruţiu Arghezi din Lausanne, Vasile Barbu din Uzdin, Octavian Doclin din Reşiţa şi mulţi alţii. Cu 1990 Marea Unire a românilor s-a sfărâmat mai ales în domeniul culturii. Centrele culturale ale ţării nu mai comunică între ele, nu se ştie ce cărţi se scriu la Iaşi, la Timişoara, la Oradea, nu se ştie ce momente culturale mari se organizează, ce expoziţii de artă plastică etc. O publicaţie care să adune măcar concis, aceste evenimente, să lege din nou oraş cu oraş, zonă cu zonă din această Românie, ar fi mâna lui Dumnezeu. Başca minunea globalizarii – legătura rapidă cu românii din toate colţurile lumii. Ce şansă s-ar acorda renaşterii spirituale, curajului naţional pierdut în cei 16 ani de scârbă şi ură!

Nu sunt adeptul naţionalismului agresiv al unor personalităţi şi personaje din politică, din cultură, de oriunde s-ar situa ei. Dar nici nu m-aş aşterne preş la picioarele mai-marilor Europei şi ai lumii, ale străluciţilor învăţaţi şcolaţi la New-York sau în altă parte. Vă rog să vă aduceţi aminte că şi pe vremea comunismului biruitor literaţii români au fost împărţiţi în două categorii: una a celor situaţi la poalele României literare, alţii la cele ale Luceafărului. Primii se considerau esteţi, elevaţi, condeie subţiri, tratându-i de sus, cu oarecare dispreţ, pe ceilalţi cărturari protocronişti, unii, scoborâţi din neagra ţărănie alţii, veniţi din rândurile clasei muncitoare atotconducătoare în statul socialist. Dar cărţi bune, unele mari, adânc preocupate de soarta prezentă (de atunci) dar şi de cea trecută şi viitoare au scris, cu mesaje încifrate, mai pe faţă au cu simboluri, au şi luceferiştii. Câteodată mi se pare că ei au fost mai legaţi şi mai interesaţi de soarta ţării, de nevoile neamului. N-am să uit că în vremea în care marele cârmaci ameninţa cu sistematizarea satelor, ceea ce însemna distrugerea acestuia, „ Luceafarul „ mi-a cerut şi am publicat un text intitulat „Satul meu e patria mea“. Încercam marea cu degetul, înfruntarea lui Satan. Nume de mari scriitori? Câte doriţi. Chiar dacă acum s-ar vrea sa fie îngropate adânc în tăcere şi uitare. Situaţia aceasta aberantă, mi se pare mie specifică doar românilor, căci prin Italia, pe unde am hălăduit, n-am întâlnit acest fenomen, dăinuie şi astăzi. Probabil ştiţi care este preţul nostru, al meu, al dumneavoastră (dacă acceptaţi compania) al altora ca noi, foşti luceferişti, în ochii celor despre care scriam. Tocmai de aceea cred în necesitatea unei reviste electronice, serioase, severe, care să adune, să culeagă, tot ce-i valoare în creaţia românilor, oriunde s-ar afla ei. Acelaşi deziderat îl văd şi pentru o revistă scrisă.

În Banat, deci în ambele judeţe,Timiş şi Caraş Severin, se scot câteva publicaţii de bună calitate. Mă refer la „Banatul“ de la Lugoj condusă de poetul Ioan Ardeleanu, „Reflex“-ul lui Doclin şi Ada Cruceanu de la
Reşiţa, „Almajana“ de la Bozovici, scoasă de poetul Iosif Băcila, „Semenicul“ de la Reşiţa, dacă mai apare, „Orient Latin“, scoasă de scriitorii Ilie Chelaru şi Nina Ceranu la Timişoara şi altele mai mici. Ele au însă o circulaţie restrânsă, nu bat departe, nu comunică cu celelate provincii româneşti. Mai fiinţează „Orizont-ul“, ca publicaţie a Fundaţiei A treia Europa şi a Uniunii Scriitorilor. Dar colaboratorii şi preocupările ei sunt cantonate exclusiv asupra unor persoane, a unor teme. Ea nu intenţionează şi nici nu propune culturii române de astăzi valorile părţii cesteia de ţară. Poate că le consideră irelevante, poate n-au miros bun, nu sună bine, cine ştie?! S-ar putea ca oareşcari domni preînvăţaţi să mă acuze de nostalgii centraliste şi eu n-am să mă dezvinovăţesc de această acuză. Este excepţional să se producă fenomene de cultură, creaţii locale de valoare, dar în condiţiile în care ele nu intră în contact şi nu se confruntă cu celelate zone, în condiţiile în care reverberaţia lor se izbeşte de zidurile opace ale provinciei, nu cred că au sorţi de supravieţuire. Nu trebuie să mai răsară soarele doar de la Bucureşti, ci din toate colţurile României, ba DE CE N-AR RĂSĂRI ŞI DE DINCOLO DE FRUNTĂRIILE ŢĂRII, DE ACOLO DE UNDE VISEAZă ŞI SPERĂ TOT INIMI DE ROMÂNI?

ION MARIN ALMAJAN