Pentru Ion Marin Almăjan - „Viaţa ca o cutie care sună a dor“

Veronica Balaj

 Ion Marin Almăjan este un e prozator de forţă. Aşa îl cunoaştem noi, aşa îl ştie lumea literară.

 Acum însă, a făcut un viraj brusc, incitant, spre poem.

„Scrieţi o carte de poeme?” ar fi venit fireşte întrebarea şi uluirea dacă ar fi mărturisit domnia sa ce are în plan.

Dar nu a spus nimănui. Până ce nu am fost invitaţi să primim volumul.

 Totul începe cu o mărturie după care, lumea începe să trăiască literar/ vizual/, ca într-o pagină reală.

Autorul a strecurat în cuvânt flacără unor vechi întâmplări dintr-o lume fermecătoare, păstrată în adâncul sinelui său şi ne-a atras în cursa unei lecturi care nu se poate face decât la limita patimii. Cum altfel s-ar putea când e vorba de omenesc, de viaţă, de mărturisire, de taină, de tremur, de năvala unor vremi?

Cititorul intră aşadar într-un spaţiu fantast şi totodată istoric.

 Dualitatea este aici la fel de firească precum dualitatea lumină-întuneric sau bine-rău.

„În lume toate au un rost şi o lege”, se spune într-un vers.

Şi chiar asta ţine legate sensurile cuvintelor strunite foarte bine.

Într-o cadenţă personală.

Adică, în note grav-temperate, lirice fără să fie lacrimogene, ofensive în limita decenţei, ironice şi tandre.

Restituirea unei atmosfere dintr-un univers irecuperabil este săvârşită cu măiestrie.

Ne alăturăm personajelor, întâmplărilor unei lumi rememorate, retrăite, dăruită nouă, în semn de neuitare. O lume pasională, armonioasă prin disonanţe, precum viaţa însăşi, o lume onorabilă, care ţine seama cu stricteţe de nişte legi morale, o lume onestă şi orgolioasă, trudită şi decentă. Oricine alunecă înafara acestor norme este amendat dar în formule nedureroase, uşor hazlii (vezi ce păţeşte lăudărosul ”filozof al satului”), lăsat într-un sac la marginea pădurii… Iubirile secrete se consumă cu patimă, desigur şi sfârşesc uneori în mod rizibil, fără dramatizări. Cine caută comori, nu are parte de ele, chiar dacă sunt moştenirea locului din vremea împărătesei Maria Tereza.

Cuvântul cu miez este cheia folosită de autor.

Sensul subtil răzbate din frazarea perfectă, din îmbinarea cu meşteşug ales a sensurilor, apelându-se la cuvinte specifice zonei, cuvinte expresii de coloratură a universului rural din Almăj (cartea beneficiază la finalul său şi de un glosar de termeni), totul intră în firul epic al poemelor atât de firesc încât, avem impresia că suntem noi înşine părtaşi la cele prezentate: Popa Bădâni are statura „boboloşată”, Gh.Chichirez este speriat taman în drumul străbătut noapte prin pădurea tăcută, de un „târș” agăţat de cojoc… ori, ce frumos spus, răchia pitită de soţie, în grămada de bucliuc, se transformă în „pârjol” sufletesc pentru uica nedreptăţit şi privat de porţia de băutură.

Acelaşi rol de sugestie şi conturare a situaţiilor îl au cuvintele şi atunci când lucrurile nu sunt deloc bune, calme, precum s-ar cuveni.

Istoria a năvălit şi acolo cu durităţile ei monstruoase.

Stalin e neplâns de-adevăratelea, dar pedepsit e copilul care i-a dorit creştineşte iertarea de păcate. Taica, rămâne fără nici un bob de grâu deşi, conform tradiţiei, „pâinea trebuia să îndulcească duminicile şi sărbătorile”, minunată imagine. Dar ce să spunem când „bate partidul la poartă”?

Latura mitică a vieţii satului face parte din context. Din respirata diurnă. La moara lui Urmoacaru (nume simbolic, s-ar putea face o pagină de consideraţii şi aici, „ur”, înseamnă în limbile germanice vechi… străvechi), la moara acestuia se zice, că se macină păcatele necredincioşilor de către diavoli, e ceva necurat acolo din moment ce lumea îl ocoleşte pe morar. „Că văzuseră la ceasul dintâi după miezul nopţii/ Cum moara se învârtea în pale de foc/ Iar împrejurul ei jucau dracii şi drăciţele.”/

Călin, ciobanul rămâne mut după întâlnirea cu lupul…

Un univers cu coordonate proprii pe care azi nu le mai găsim în întregime este salvat de la uitare prin poeme, prin cuvântul stilizat artistic. Raportul cu Timpul este în balans între atunci şi acum fără băgare de seamă.

Era o lume care accepta cu înţelepciune ofensivă tandră a vremii și cu durere și încrâncenare pe cea a vremurilor, o lume care nu voia să deregleze ornicul moral, obişnuit în zona: cinste, patos, dăruire, decenţă, onoare… trecerea timpului este ca o muzică interioară a fiecăruia.

Autorul însuşi doreşte sporirea acestei armonii morale, a unei lumi cu pârghii în real şi fantast. Adăugând sunete de dor, desigur, de aceea , din când în când, Bunicul se-ntoarce din ceruri şi ară pământul rămas în paragină.

„Un bărbat ţinând coarnele plugului

 Cu pălăria trasă pe ceafă

E bunicul meu întors de dincolo de moarte

Să-şi are pământurile pe care eu le-am lăsat

Într-o încremenită părăginire”. (p. 8)

Cu o asemenea imagine, ideea de restituire a unei culturi, a unei tradiţii, precum reuşeşte acest volum, este un punct de referinţă în lumea contemporană când se amestecă identităţile.

Alt act de identitate decât istoria în secvenţe temporale a unor obiceiuri şi norme morale, nu avem.

VERONICA BALAJ