Alexandru Nemoianu : ” Festival almăjan “

 Alexandru Nemoianu

Acest festival este prilej de întâlnire între prieteni şi rudenii. Aşa cum îi spune numele, este mai ales prilej de prăznuire, de bucurie. Fiind aşa, trebuie să ne întrebăm ce anume sărbătorim, ce anume prăznuim? Iar răspunsul este -Tradiţia unui loc special. In primul rând aş vrea să spun că fiecare „loc” este şi trebuie să fie special; special, deoarece în planul Creaţiei nimic nu este uniform şi plictisitor. Uniform şi plictisitor este doar păcatul şi stăpânirea necuratului. În această înţelegere, cei care suntem şi ţinem de un anume loc, trebuie să ne bucurăm în asta şi deci să sărbătorim acel loc. Iar acestea fiind spuse mai trebuie să menţionez că rostul acestei întâlniri este şi acela de a onora Tradiţia acestui loc în care şi întru care suntem.

Istoria românească şi almăjană, deşi presărată cu dezastre, întreruperi şi dureroase fragmentări de curgere istorică, înfăţişează în acelaşi timp o incredibilă continuitate de trăire duhovnicească. O continuitate colectivă vie a unei înţelegeri străvechi, a diferenţei dintre bine şi rău, altfel spus, a unui model existenţial străvechi, a unei moşteniri bogate, primită şi trecută din generaţie în generaţie. În această înţelegere, Tradiţia este un întreg care cuprinde şi diferitele tradiţii (artistice, sociale, şi aşa mai departe). Tradiţia este un întreg, o entitate vie, care pentru a fi înţeleasă trebuie trăită. Ea nu înseamnă osificarea, căci este un trup viu, ea se schimbă în formă, dar rămâne aceeaşi în duh. Tradiţia înseamnă iubirea de lucrarea lui Dumnezeu şi „iubirea nu cade niciodată” (Sf. Pavel, I Corinteni, 13.) Iar modul în care ne arătăm ataşamentul faţă de Tradiţia noastră almăjană poate fi nesfârşit de felurit: prin cântec, prin port, prin scris, prin simpla mândrie de a afirma apartenenţa la ea. Menţiune specială se cuvine Profesorilor, dascălilor din Almăj, pentru truda rodnică de a păstra şi cultiva Tradiţia almăjană şi încă mai vârtos eminentului colectiv al revistei „Almăjana” (redactor-şef – poetul Iosif Băcilă).

Modul în care această Tradiţie lucrează l-aş ilustra prin prezentarea, foarte pe scurt, a unei cărţi cu totul excepţionale: Ion Marin Almăjan, Mătuşa mea Maria Theresia, despre care am mai scris. Voi relua câteva idei nuanţându-le. Nu este o carte lungă, abia 88 de pagini, dar extrem de plină de învăţătură şi, mai ales învăţătura vie, de folos azi şi mereu.

Scriitorul creează o „limbă” (aşa cum Mihail Sadoveanu a creat în Fraţii Jderi), miezoasă şi armonioasă. Folosind ca substrat Cronica Protopopului Nicolae Stoica (înnobilat de unul singur ca fiind „de” Haţeg), din care au fost reţinute paginile referitoare la Almăj, deşi este stăpânit întregul material şi folosit atunci când este nevoie (spre exemplu, pentru a ilustra starea de spirit a Bănăţenilor faţă cu războaiele dintre Otomani şi Imperiali, I. M. Almăjan citează memorabila strigătură a bănăţenilor din „pustă”, din acea vreme, „ţine Doamne tot aşa, nici cu Turcu, nici cu Neamţul”), autorul ne prezintă Almăjul veacului XVIII (veacul hotărâtor în formarea Banatului modern) viu, cu necazurile şi bucuriile lui. Alături de cronică, sunt adăugate povestiri locale, observaţii directe şi intuiţia poetică, „firul” ce leagă vremile între ele. În acest chip,  Almăjan ne arată o lume vie cu oameni care nu se deosebesc esenţial de noi, cu oameni pe care îi ştim şi îi simţim rudenii, pînă la punctul de a putea numi, pe împărăteasa Maria Theresia, „mătuşa”. Ion Marin Almăjan înfăptuieşte un lucru pe care puţini istorici sau filozofi ai istoriei îl pricep şi anume că nu „evenimentele” sunt esenţiale pentru înţelegerea istoriei, ci modul în care „persoana” umană reacţionează. Căci „evenimentele” sunt trecătoare şi secundare, dar „persoana” umană este veşnică. În această înţelegere cartea este plină cu întâmplări pe care, în alte chipuri, le-am trăit fiecare dintre noi. (Spre exemplu povestind trecerea de la Mehadia la Spitalul Militar, lazaretul din Bozovici, la vreme de iarnă, a Protopopului, este amintit că, din pricina inundaţiilor, a trebuit să fie făcut un ocol prin Borloveni. Cu ochii minţii am văzut vie scena, aducându-mi aminte de drumurile cu „cocia”, ce le făceam, fiind copil, de la şi spre gara din Iablaniţa de la Borloveni, în anii 50. Era acelaşi drum şi erau aceleaşi necazuri pe el.)

Cartea lui Ion Marin Almăjan este un exemplu de înţelegere a ce înseamnă „a fi” în şi întru Tradiţie. Mai mult, este un exemplu de comportament omenesc în relaţia cu Creatorul. Darurile pe care le primim, noi trebuie să le înfăţişăm Celui care ni le-a dat, cu adaos, cu contribuţia noastră omenească şi deplin este dovedit acest lucru, de faptul că Darurile, ce sunt sfinţite în vremea Sfintei Liturghii, transformate în Trupul şi Sângele Domnului, nu sunt spice de grâu şi boabe de strugure, ci preschimbate, prin lucrul omenesc, în pâine şi vin. Această carte, sunt încredinţat, va fi punct de referinţă în literatura românească şi bănăţeană de acum şi din totdeauna.

S-ar cuveni să urmăm exemplul lui Ion Marin Almăjan şi poate că astfel ni se întâmplă ceea ce se spune că i s-a întâmplat la bătrâneţe pictorului Rembrandt.

Bătrân şi uitat, el s-a dus într-o seară la clădirea unde ştia că fusese Primăria din Rotterdam. A fost informat că Primăria nu mai funcţionează acolo. Atunci a scos o monedă din buzunar, a dat-o paznicului şi l-a rugat să îl lase să intre câteva minute. Odată intrat, el a aprins o lumânare şi a ridicat-o spre peretele pe care, cu ani în urmă, îi pictase pe membrii Consiliului orăşenesc. A privit câteva clipe şi apoi a ieşit afară murmurând:. „Nu am trăit degeaba!”

Să fii în Tradiţia almăjană, chiar şi numai ca simplu trăitor al ei, înseamnă că la capătul vieţii să poţi spune acelaşi lucru.

ALEXANDRU NEMOIANU