 |
| Artur Silvestri |
Un posibil ciclu românesc
Proza,
adeseori excepţională, însă în chip paradoxal mai puţin comentată, a
lui Ion Marin Almăjan (n. 1940, Dalboşeţ-Caraş-Severin ) completează,
înainte de toate, imaginea unei lumi bănăţene pe o latură hotărât
realistă ce reproduce, într-o geografie mai sudică,pasiunile adânci
comunicate demult de Ioan Slavici, în „Moara cu noroc”.O schiţă a
întregului, dar ce schiţă!,se evidenţia încă în nuvelistica începutului
din „Sunt dator cu o durere” ( 1970), un început deodată matur şi unde
întrevedem materia epică şi sufletească organizată ulterior în câteva
romane, impresionante şi prin extensiunea celor dintâi începuturi .Dar
metoda epică rapsodică, sugestivă,înfăţişând o umanitate cu emoţii
adânci şi mocnite ce nu se lasă decât cu greu descifrată, s-a constituit
aici şi funcţionează totdeauna fără inutile ocoluri .Încă de pe acum,
prozatorul se arată pregătit a înfăţişa două planuri ale realităţii
sociale ce comunică, de bună seamă,şi care au rezonanţă biografică :
ruralitatea cărăşană şi mediul citadin ( bineînţeles a fi acela
timişorean ) . O anumită înclinaţie sentimentală către cea dintâi se
observă de îndată, însă prozatorul nu opune , în felul romantic, „
coliba „ şi „palatul „, aptitudinea lui de a construi cu fineţe
definindu-se în măsuri egale şi fără nici o adeziunea de doctrină
manifestă. Pe Covală, pe Pănduru şi pe Buna, oameni ai satului din
împrejurimile dealurilor Bozoviciului , aceste nuvele îi prezintă cu
aceeaşi structură sufletească organizată şi definită profund , ca şi pe
artistul Toma, un orăşean , şi pe tânărul Bujor, un soi de Titu Herdelea
bănăţean .Fiind-în bună măsură-confesiuni, prozele de aici aparţin unui
povestitor , ceea ce nu înseamnă că organizarea eăică ar fi mai puţin
izbitoare. Emoţia ce reiese dintr-o natură confesivă şi construcţia se
împletesc remarcabil, impresionantă fiind ştiinţa de a încheia sugestiv
în planuri deschise de sensibilitate .Iată un final de nuvelă unde Buna ,
ca o divinitate benefică a casei ţărăneşti, părea a consuma întreaga
energie sufletească :”aşa cum arată icoana de pe perete şi mi se pare că
aud paşi uşori de fecioară trecând pe sub fereastră, o umbră care se
apleacă pe apele sticlei, un fel de plete brune, lungi, vălurite de
piaptănul nopţii „ ori clipa ce pecetluieşte o biografie a doi tineri ce
aleg să trăiască într-un sat de munte, ca institutori, sfârşit brusc al
unei iubiri : „ Oprită un timp, ploaua macera iar văzduhul. Maria se
opri din mersul acela al lor, şovăitor, şi izbucni într-un plâns
deznădăjduit „.Şi dialogul se diferenţiază stilistic în raport cu
psihologiile , ceea ce presupune însuşiri în ordine analitică, remarcate
mai ales acolo unde , percepţia se apleacă asupra sufletului feminin ( O
femeie de la marginea sufletului.) Penumbrele sufleteşti ne întâmpină
pretutindeni şi nu este de mirare că prozatorul ştie să comunice atât
conduita de om aprig , capabil să ia repede securea în mâini şi să
lovească după decizii luate demult şi definitiv,ca şi durerile mocnite ,
ce se întorc odată cu memoria necontrolată.
O
anumită unitate mai profundă decât inevitabila participare biografică
există aici şi de vreme ce unele personaje revin în nuvele diferite
rezultă că prozatorul avea în vedere mai de grabă un roman ce nu se
definitivase.” Spune-mi, unde duce acest drum ?” ( 1972) confirmă
această ipoteză ce trebuie însă îmbogăţită cu o precizare esenţială :
materia nuvelelor anterioare conduce nu la câteva romane independente,
ci la un adevărat ci la epic alcătuit cu o remarcabilă rigoare
interioară , fapt ce nu s-a subliniat îndeajuns. Este aici , în fond,
acelaşi raport ce s-ar fi configurat între „Întâlnirea din Pământuri şi „
Marele singuratic” şi în absenţa „Moromeţilor „.Într-o schemă ideală
,”Spune-mi, unde duce acest drum ? „ urmează „Tornadei”( 1980 ) şi
înaintează paralel cu „Neîmpăcaţi în mînie „(1974 ) , încheierea fiind
consfinţită de „Sentimentul puterii „ ( 1976 ), căruia este probabil că
romancierul îi va adăuga o continuare ce se impune şi este de bună seamă
posibilă ( să notez, în trecere, că impresionează aici ştiinţa titlului
memorabil ) .
„Spune-mi
, unde duce acest drum ?b ” începe cu o ingenioasă expunere a mediului
social unde se alcătuiesc sentimentele ce se înfăţişează ( reminiscenţă a
metodei balzaciene, ce se regăseşte şi în „Sentimentul puterii „ însă
acolo mai pronunţat dramatic, în felul unui registru de personaje ).Deşi
suntem într-un cadru orăşenesc , câteva personaje rurale ( înfăţişate
în precedentele nuvele ) se regăsesc şi aici , semn că o anumită
continuitate i s-a părut prozatorului necesară : Treicoroane, Stăpăn
Torocea, Iconia, Chia, Iglica reprezentând o lume aşezată , deşi nu
lipsită de convulsiuni individuale. De fapt,acest mediu –colorat cu
episoade de rapt şi cu femei mai voinice decât bărbaţii-însă definit
deopotrivă de structuri sufleteşti ce se orânduiesc din vechime –este un
reazem antropologic şi un termen de comparaţie pentru reaşezarea lumii
citadine, unde, ca într-un Bieldungsroman,Bogdan Crivobara( un Rubempre
bănăţean ) îşi caută un loc.
Romanul
este o lungă confesiune ce cuprinde o epocă prin ea însăşi tulbure (
suntem în anii imediat postbelici şi se evocă spaima de un viitor
nesigur, cu vegetaţia ei de legende şi rumori ) înfăţişând pe un fel de
Nicolae Moromete venit la oraş unde se instruieşte dar, în acelaşi timp,
frecventează medii uvriere, ocazie pentru realizarea unui memorabil
portret caracterologic, cel al lui Gorun, de meserie miner;Bogdan
Crivobara ezită între lumea ceremonială rurală, cu al ei calendar
tradiţional, de sărbători multimilenare şi universale şi viaţa fără
emoţie, de o sicitatea sufletească evidentă , trăită în medii de
tranziţie .Acesta este un roman al integrării sociale, construit pe
principii sigure, balzaciene,însă cu o remarcabilă putere de observaţie a
unei realităţi de o formulă istoriceşte nouă. Un pandant cronologic dar
şi conţinutistic ar fi trebuit să fie ( şi este !) „ Neîmpăcaţi în
mînie „ ( 1974 ) prin care ciclul cărăşan se continuă. Suntem, acum în
satul tradiţional cuprins de prefacerile postbelice , într-o lume ce se
aseamănă cu aceea desfăşurată în marile romane ale lui Ion Lăncrănjan.
Umanitatea ce se înfăţişează rapsodic prin câte o confesiune fragmentată
şi reluată periodic ( în gust oarecum experimentalist, acesta fiind
unica tentativă de proză „modernă”în sens tipologic ce se evidenţiază în
această operă cu aspect totuşi stabil ) trăieşte ceremonial şi în
orizonturi de vechime ( de la Sfîntă Mărie mică la colinde şi de la
Bobotează la Rusalii ) şi are mitologiile ei istorice, pantheonul ei
regional ( ce evocă perioade din viaţa lui Eftimie Murgu , evenimente
din vreme Dictatului de la Viena etc ) În lumea acesta , unde eroii sunt
cei care fac istoria măruntă,( Urmoacăru –un fel de Lae Cordovan de pe
dealurile Bozoviciului-Popistaş, Pan Frâncu, Treicoroane, şi unde poiana
lui Iocan îşi găseşte analogia în prăvălia lui Kunstmaier ) prozatorul
pătrunsese de fapt încă din cele dintâi nuvele şi a revenit neîncetat,
ca şi cum elementul istoric de stabilitate, aici s-ar fi găsit iar nu în
altă parte . Unele procedări de natură metodologică se regăsesc şi în
„Sentimentul puterii „(1976 ),dezvoltarea logică a biografiei lui Bogdan
Crivobara ce se numeşte acum Petru , deşi compoziţia lui sufletească şi
unele aspecte biografice ne apar drept comune. Mediul a devenit
eminamente citadin, după cum orăşenesc va fi şi în „Tornada”( 1980), cel
dintâi de fapt în ordinea cronologiei interioare a acestui posibil
ciclu romanesc. Sentimentul puterii începe cu aceeaşi mişcare de
panoramic, ce caracterizează întreaga construcţie de aici,
prezentându-se în spirit dramaturgic corifeii, membri ai unei redacţii
de ziar, unde doar Petru , jurnalist de formula unui Gelu Ruscanu
postbelic, se sustrage agresiunii răului şi nu admite compromisul; nu va
fi îndepărat dar nici nu va câştiga deocamdată în confruntarea cu
forţele inerţiale.
Aici,
ca şi în Tornada , de altminteri , prozatorul configurează într-un chip
uimitor individualităţi şi închipuie biografii a căror pregnanţă şi
coerenţă le fac memorabile. Crainou , şeful neo-conservator al unui ziar
ce nu doreşte decât o imagine idilică a realităţii, Artur
Drăghici-jurnalist cu o conduită obedientă , ca şi Sever Ştefan,
exemplificând acelaşi mediu , Gherman-un director de întreprindere
întruchipare a spiritului abuziv-aceştia alcătuiesc de fapt prezenţe ce
animă o întinsă pânză epică şi etică .Aceeaşi mişcare epică deopotrivă
epică şi etică în „Tornada „( 1980 )n unul din cele mai interesante
romane istorice ( ale istoriei întrucâtva recente ) ale ultimului
deceniu, ce se poate alătura de „Labirintul” lui Francisc Păcurariu şi
„Speranţei” lui Mihai Diaconescu a căror vecinătate este de ordin
tematic .Unele diferenţe faţă de proza anterioară se observă de
îndată.Suntem aici într-un cadru cosmopolit al unei Timişoare unde
vieţuiesc alături atât familia Corbuleanu , ziaristul Damaschin Linţa,
prefectul Sarmeşiu, generalul Domăşneanu, Slăvin, de recentă extracţie
rurală,comisarul Rămneanţu dar şi Elsa Tascher, proprietăreasa unui
salon de modă, adeptă a concepţiilor lui Hitler, Arpad Ferenczi, fost
primar etc .Deşi perspectiva este pretutindeni aceea a romanului social
şi politic ( epoca însăşi- din preajma anului 1940, cu tot ceea ce
presupune aceasta, inclusiv rebeliunea legionară şi diktatul-îngăduind
această combinaţie , de altminteri necesară ) prozatorul accentuează
dimensiunea naţională a evenimentelor şi se disociază de cei care ,
evocând Banatul,voiesc a resuscita , în chip inexplicabil, ideologia
Europei centrale , ceea ce vrea să spună de fapt nostalgia Imperiului
habsburgic .Intuiţia politică este, aşadar, remarcabilă, poziţia însăşi
evidenţiindu-se în toată coerenţa ei de efect al unui fenomen organic.
Pentru Ion Marin Almăjan, istoria înfăţişează procese ireversibile şi
atracţia spaţiului Vienei , invocat de alţii ce nu fac disociaţiile
trebuitoare , i se pare , pe drept cuvânt, fără nici un rost.
Chestiunea
nu-l preocupă , de altminteri, în chip deosebit, de vreme ce aceste
concluzii i se par de ordinul evidenţei şi reies din prezentarea
propriu-zisă a faptelor; în definitiv , Tornada este operă de creaţie
literară şi, întemeiată fiind pe o examinare subiacentă a documentului
cu încheieri ce se impun în domeniul implacabilului , este de la sine
înţeleasă preocuparea pentru literaritate .Aceasta nu se realizează
într-un fel , mediocru, romanul arătând rigoare şi putere de penetraţie,
o metodă inteligentă , quasi-cinematografică, aptă a comunica multe în
spaţiul puţin ,are , aşadar ,densitate şi acest element este esenţial.
Ca şi în anterioarele producţii, romancierul se dovedeşte a fi un
excelent creator de caractere în puţine trăsături dar esenţiale.
„Întoarcerea
spre asfinţituri „ ( 1985 ) nu mai este un roman ci, din nou,
nuvelistică ( acestea adunându-se după ce prozatorului i se traduce în
macedoneană şi în italiană două precedente volume-„Tornada” şi „Recviem
per una regina” .) două povestiri continuă , cu evidenţă, episoade din
„Spune-mi, unde duce acest drum ?” însă cu modificări neînsemnate ale
onomasticii ( (Gorun este acum Igazan, în „Moartea ca o mireasă hoaţă” )
ori fără alte precizări suplimentare ( „ De partea cui a fost iubirea „
) Câteva pot constitui materia unui posibil roman ce ar putea să
continue şi să încheie ciclul romanesc bănăţean deşi sunt , în totul,
producţii cu autonomie şi admirabil realizate sub raporta artistic.
Perspectiva este directă şi ceva americănesc a pătruns în această proză
alcătuită acum din mişcări sumare dar obligatorii , reduse la strictul
necesar . Temele nu se înnoiesc însă se nuanţează şi perspectiva
subiacent eticistă se întrevede pretutindeni ; aceasta defineşte de fapt
optica prozatorului care scoboară în infernul faptelor mărunte spre a
introduce o distanţare produsă in virtutea unui criteriu moral. Insolite
, câteava nuvele cu un conţinut istoric ( Întîmplare din alt veac şi
mai cu seamă Dilema-povestea unui etnic german ce salvează din calea
armatelor naziste un grup de români consideraţi de un individ zelos a fi
trădători !-aceasta de pe urmă una din cele mai profunde ce s-au scris
la noi pe această temă şi printre cele câteva nuvele memorabile ale
literaturii contemporane recente ) deschid o posibilă cale de a se
valorifica inteligent cotidianul istoric , „ faptul Divers „ defunct,
ceea ce nu-i la îndemână . Însă., în linii generale,literatura lui Ion
Marin Almăjan este pe deplin constituită şi merită alte re-examinări ,
căci prozatorul , care vine sin lumea Morii cu noroc a ştiut să dezvolte
în măsuri moderne ceea ce era la Slavici doar o incidenţă geografică ,
înălţând la creaţia majoră o lume ce nu îşi găsise interpretul pe
măsură.
Artur Silvestri
Luceafărul 1 IV 1987 pag.1-7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu