Despre o "tragedie" a ţărănimii valahe...

 

        Ion Marin Almăjan (n. 16 noiembrie 1940, Dalboşeţ / Caraş-Severin), cunoscut, îndeosebi, ca romancier al verosimilului de înaltă clasă epică ("Spune-mi, unde duce acest drum?", Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; "Neîmpăcaţi în manie", Buc., Ed. Eminescu, 1974; "Sentimentul puterii", Buc., Ed. Eminescu, 1976; "Tornada", Buc., Ed. Eminescu, 1980 ; "În afara gloriei", I / II, Timişoara, Editura Renaşterea / Excelsior, 1994 / 2006), dar şi ca autor al unor volume admirabile de povestiri (cel de debut, "Sunt dator cu o durere", Buc., Ed. Eminescu, 1970; apoi:  "Întoarcerea spre asfinţituri", Timişoara, Ed. Facla, 1984; "Mătuşa mea Maria Theresia", Timişoara, Ed. Augusta, 1998, etc.), ori al unor cărţi de publicistică, relevand un pamfletar politic de impresionantă forţă ("Vremea hahalerelor", Timişoara, Ed. Augusta, 1998; "Ca mierea, ca fierea - cuvantul", Timişoara, Ed. Excelsior, 2007), surprinde critica literară valahă " în toamna lui 2011, parcă după o "reţetă" argheziană - printr-un uimitor "debut tardiv" în poezie, Amintiri despre ţărani (poemele avand "în deschidere', un Avertisment almăjanian, şi "în închidere", un util Glosar de regionalisme din Ţara Almăjului şi cu limpide "Note biobibliografice", adăugandu-li-se - de pe copertă - trei "prezentări" în "accent" circumflex-critic, semnate de Lucian Alexiu, Octavian Doclin şi Alexandru Nemoianu), Timişoara (Ed. Hestia / David Press Print; pagini A-5: 118).

    În "Avertisment", Ion Marin Almăjan vine în întampinarea Distinsului Receptor cu un "trident" de probleme: (I) mai întai, chestiunea titlului cărţii: "Am stabilit titlul cărţii Amintiri despre ţărani, dar mai corect ar fi fost Amintiri despre neamuri", de vreme ce eroii din satul-matcă a Valahimii, de vreme ce personajele din talpa piramidei sociale, din ţărănimea Dalboşeţului natal, din Ţara Almăjului, sunt "rude" ale eroului poematic şi, în ultimă instanţă a textului, sunt "rude" ale autorului ce mărturiseşte dinspre un mesianism bine temperat (imediat după "argumentul din deschidere"): "Am venit pe lume strangand în pumn / gurguiul unei opinci / cu care era încălţată talpa ţării. / Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani, / trimiţandu-i în istorie. / Eu am rămas orfan." (Autobiografică - p. 7); (II) În randul secund, problema estetică a patosului ca reflectare a armonizării realului în spaţiile irealului / fabulosului: "În fond, patosul, considerat de unii semn al lipsei de calitate, de elevaţie spirituală, nu lipseşte în aceste pagini care sunt un fel de imagini răsfrante în oglinda unei ape, răsfrangeri ce împletesc realul cu irealul, cu fabulosul." (Avertisment " p. 5); (III) în randul terţ, problema prudenţei ce taie apa de la "morişca de procese de calomnie" ale amatorilor agreşti, spre a nu se repeta experienţa "dură", de la debutu-i cu volumul de povestiri, Sunt dator cu o durere, din anul 1970: "Doresc să avertizez pe cei ce vor vrea să se identifice sau să identifice neamurile lor cu unele din personajele acestei cărţi şi să mă învinuiască, aşa cum s-a întamplat la prima mea carte, "Sunt dator cu o durere", de intenţia de a-i denigra, că numele date de mine acestor personaje, chiar dacă au existat în realitate, nu sunt proiecţia celor ce există în fapt sau au existat vreodată." (ibid.).   

     Dintre aserţiunile critice de pană acum " scrise (pe admirabila copertă cu clapete a volumului, datorată, ca şi superbele ilustraţii din interior, lui Vasile Pintea), sau rostite (la lansarea excepţională, cu fast, din ultima decadă a lui noiembrie 2011) ", desigur, direct-privitoare la acest interesant volum de poeme, Amintiri despre ţărani, de Ion Marin Almăjan, Distinsul Receptor este invitat a reţine trei: (I) În primul rand, a eseistului Alexandru Nemoianu, venită de peste Atlantic (din Detroit / SUA), dintr-o Americă superurbanizată / supertehnicizată: "Întamplările se adună şi sunt noi doar pană la o vreme, oamenii întalniţi pot fi număraţi pană la o vreme şi apoi devin semn; [...] dar Ion Marin Almăjan, în vorbe fără egal, ne arată Almăjul (şi prin el Banatul), ca vatră a toate: ca "lumea", aşa cum a fost, ca "lumea", aşa cum o ştim, ca "lumea", aşa cum ar trebui să fie; iar cand va fi desăvarşirea, doar dragostea deplină o ştie..."; (II) În al doilea rand, a poetului / eseistului Octavian Doclin, venită din Reşiţa, adică din vecinătatea Dalboşeţului / Ţării Almăjului:  "Cu această carte, aş spune insolită, nu numai pentru scrisul său, Ion Marin Almăjan "şi rotunjeşte opera; forţa epică [...] devine aici o poezie realistă - dacă putem spune astfel -, delicată, pe care memoria excepţională a autorului o transformă într-un portret (sau peisaj) al satului, tragic şi senin totodată, din ţinutul natal al lui Ion Marin Almăjan, Ţara Almăjului; [...] condiţia de ţăran este alta acum şi despre acest fapt vorbeşte cartea, mai direct sau indirect, şi explicit, şi implicit; Ion Marin Almăjan se dovedeşte şi aici un scriitor de marcă, autor serios care-şi respectă obarşiile"; (III) În al treilea rand, a criticului / poetului-editor, Lucian Alexiu, patronul Hestiei, distinsa editură din Timişoara: "Ion Marin Almăjan surprinde printr-o carte de poeme care apare, într-un fel, împotriva curentului: demers cu evidentă conotaţie polemică, pe de o parte, în măsura în care îşi propune a fi unul "reparator" şi recuperator, pe de altă parte nostalgică întoarcere către obarşii, adeziune pregnant afectivă la datele lumii evocate; recurgand la un limbaj mai deloc poetic, autorul însumează, în Amintiri despre ţărani, scurte naraţiuni după cum şi un şir de portrete " şi unele şi celelalte pline de culoare ", vorbeşte despre destine şi întamplări proiectate pe fundalul istoriei veacului trecut [...]; dacă stingerea lumii rurale, a civilizaţiei ţărăneşti tradiţionale este tema ori supratema ce irigă, subteran, textele cărţii lui Ion Marin Almăjan, o atenţie aparte trebuie acordată discursului în sine: de o forţă şi o frumuseţe verbală aparte, în raport cu care precauţia filologică a glosarului ce întregeşte cartea este, la urma urmei, facultativă".

      Eroul poematic almăjanian "din Amintiri... " vine dintr-o impresionantă, indiscutabilă tradiţie a monografierii satului valah ca matcă socială / civilizatorie impusă Europei de spaţiul Pelasgo-Thraco-Daciei, de nucleul acesteia, Romania, Moldova etc., neîntrerupt, din neolitic şi pană în timpul prezent-acţional, timp / anotimp surprins de tablourile rurale / agreste ale lui Ion Marin Almăjan, tradiţie a monografierii rurale cu strălucite monumente estetice, atat în perimetre epice, cat şi în autentice arii lirice, mai ales din secolele al XIX-lea (Ion Creangă, George Coşbuc ş. a.) şi al XX-lea (Octavian Goga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Gheorghe - cel din volumul "Elegii politice", 1982 ", Marin Sorescu - îndeosebi, prin ciclul de poeme, "La Lilieci", vol. I / 1973, II, III, IV / 1988 ", Ioan Baba - cel din volumul "Năzbatii candide", Novi Sad, 1994 " ş. a.); iar în secolul prezent, al XXI-lea, primul ce se iveşte în seria acestor monumente estetice pe tema chtonianului din literatura valahă pare-mi-se a fi volumul lui Ion Marin Almăjan, Amintiri despre ţărani (2011).

    În afara poemului "Autobiografică" (supra), filonul liric al problematicii pămantului este susţinut de încă şapte poeme: (1) cel (de la polul opus arghezianului "Belşug") în care eroul liric almăjenian, în ipostază de "nepot", este "certat" / "mustrat" de bunicul indignat, venit "de dincolo", de peste Styx, ca să-şi are ogoarele lăsate în paragină de epigonica posteritate - "Pe dealul Străineacului văd / Două vaci care trag la un plug, / Un bărbat ţinand coarnele plugului, / Cu pălăria dată pe ceafă. / E bunicul meu întors de dincolo de moarte / Să-şi are pămanturile pe care eu le-am lăsat / într-o încremenită păragine" (Mustrarea bunicului - p. 8); (2) zguduitorul poem al Casei Părinteşti, căpătand grai şi metamorfozandu-se în "părăsita" Mumă-Vreme ce-şi atenţionează îndurerată "fiul înstrăinat": "Casa mă priveşte cu ochi străini. / Recunoaşte-mă, sunt eu, copilul tău, îi zic, / în tine m-am născut, / în odăile tale mi-am împleticit paşii, / în oborul tău am alergat după miei, / în iarba mătăsoasă mi-am culcat obrazul, / în grădina ta am auzit prima dată / Vocea dulce, de fetiţă, a mamei, / Glasul puternic al bunicului, / Sfarşitul fusului învartit de degetele bunicii. / Mă rog în genunchi, iartă-mă. / " Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie, / Cu singurătatea măcinandu-mi zidurile, / Cu necunoscuţi, siluindu-mă, / Străinule ! - (Blestemul străinului - p. 9 sq.); (3) cel în care Doina polidimensionează priveliştea zalmoxiană, priveliştea fiinţării unui peren / nemuritor eu liric prin dor, prin înfiorarea parcă expresionistă a dorului autoproiectandu-se în cogaionicul sublim: "Cantecul acesta vine din adancurile pămantului / Şi din tăriile cerului, / [...] / Se strecoară în fibra fiinţei mele, / Tulbură, trezeşte un dor de necuprins, / De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare, / Şi un dor de moarte" (Doina - p. 13); (4) cel în care eroul poematic devine rapsod valah în descendenţă orfeică a viersuirii în mausoleic-folclorica măsură-opt: "Cucuruz de pe ierugă, / Mă pusei la mandra slugă / Pe opinci şi pe obiele / Şi pe buze subţirele. / Am slujit un an şi-o vară / Doar pe-o ţară de căpară. / Cand să-mi capăt toată plata / S-a măritat fata" (Cantec vechi - p. 14); (5) cel în care se face elogiul "comunicării" / "legăturii" periodic-zalmoxiene dintre Munţii Almăjului şi Dumnezeu, graţie unui soi de lift-scară-de-frasin: "între munţii mei şi Dumnezeu / Se întinde o scară de frasin / Pe care urcă şi coboară îngerii, / Cu vedre de caş şi de branză / Şi cu cate o litră de răchie, / Pitulată sub aripi. / Ca să n-o vadă Atotputernicul" (Scara Raiului - p. 15);

                

Vasile Pintea, "Pegas"
(ilustraţie la poemul "Chidran" de Ion Marin Almăjan, p. 29)

(6) cel în care "copilul-erou-liric / epic" - din orizontul dictatorial-stalinist al anului 1950, cand s-a ordonat masacrarea cabalinelor din satele Romaniei - se roagă la "Dumnezeul cailor" pentru "fala familiei", "armigul" Chidran, cel ce fermeca tot Dalboşeţul prin "trapul său regesc": "De-atunci, de cate ori trec pe langă Puţul Sec, / în care au fost aruncaţi caii omoraţi din ordin, / Aprind o lumanare şi mă rog / La Dumnezeul Cailor, / Pentru frumosul nostru Chidran" (Chidran - p. 27) şi (7) cel în care străbunica Igliţa / "Iglica" serveşte nepotului-erou-de-poem o misterioasă mancare, lapte de taur: "Străbunica mea se chema Iglica, / Un nume cum nu mai găseşti astăzi. / Locuia într-o casă din barne, / La capătul satului, aproape de pădure. / [...] / Pielea obrazului, mainile păreau nespălate de ani. / Mai tarziu am înţeles că era culoarea ţăranilor bătrani. / " Ce să-ţi dea maica ţie ? / Un măr, o pară, o prună, cata răchie ? / Răchie, nu, că eşti prea mic. / îţi dă maica lapte de bic./ Străbuna a fiert mămăliga, a răsturnat-o pe un ştergar, / Apoi, în căldarea încă fierbinte, a pus oţet şi apă. / " Ia, cu maica, să vezi cat e de bun. / Atunci nu ştiam că bicul nu dă lapte" (Lapte de bic - p. 32 sq.).

 

 Vasile Pintea, "Cap de ţăran"(1980), ilustraţie la poemul lui Ion Marin Almăjan,
"Biruinţa lui Ghiţă Buriţă ", p. 24

    Prin cele 36 de poeme care ilustrează vigurosul filon epic al volumului Amintiri despre ţărani, Ion Marin Almăjan - aidoma unui Picasso în Logos - realizează / expune "Guernica" ţărănimii valahe din Romania de după Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989, hienizată şi programatic-haotizată (prin aşa-zisa "reformare a statului"), îndeosebi, în "epoca dictaturii portocalii", sau "criminal-trădătoarea epocă" a preşedintelui Traian Băsescu şi a guvernării prim-ministrului Emil Boc.

    Prima secţiune poematică din acest filon priveşte o zguduitoare crimă ecologică - tăierea / "exportarea" pădurilor din Ţara Almăjului de către neofanarioţii puterii din Romania de azi: "Străinul cu faţa lată, / Cu nume de iarbă verde / Urcat în scranciobul puternicilor zilei / A pus drujbele pe pădurile Almăjului. / Sub fierul necruţător cad gemand, / Ca nişte ostaşi bătrani / Ce au apărat satele / De turci, de nemţi şi de ruşi, / Cad seceraţi de mana lacomă a veneticului / Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii. / în vaierul lor plang strămoşii / Şi se frange un neam" (Ucigaşul pădurii - p. 11 sq.). În celelalte secţiuni ("tablouri", "acte", "scene"), tragedia ţărănimii valahe din Provincia ("Ţara") Almăjului, tragedia cunoscută de lumea satului natal, Dalboşeţ, se relevă "monografic": "jalonul istoric" se iveşte în cetatea ruinată, năpădită de iarba grasă de pe deal, Cetatea Grădiştii, odinioară falnică, ascunzand fabuloase comori, avand "porţi uriaşe de aramă", cetate ce ispiteşte căutători de aur "Între care şi ţiganul-covaci, Mărcin ce-şi află moartea în labirint, după ce s-a coborat pe coşul cetăţii" (Cetatea Grădişte - p. 16); dascălul Francu, nicidecum din "seria apostolilor", bea vin de Malaga ("În Almăj, vinul de Malaga are mare trecere" - Dascălu" Francu, p. 19) şi iubeşte "la nebunie" pe "Madam Ronet", "pe malul Nerei, pe sub sălciile pletoase, / cu luna ca o felie de lubeniţă deasupra lor" (ibid.); un tablou zguduitor surprinde deportarea în Bărăgan a frunţii satelor almăjene, a chiaburilor din Ţara Almăjului, la un ordin dictatorial-stalinist din orizontul anului 1950, chiar la sărbătoarea Rusaliilor: "Ca din senin, camioane acoperite cu prelate năvălesc în sate, / Soldaţi înarmaţi coboară.../ [...] / Bărbaţii privesc spre soldaţi, muţi, ca de piatră. / În urma lor casele răman triste, pustii, blestemate. / La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii, / Duşmanii poporului, uneltele anglo-americanilor, / Şi duşi în Bărăgan. / Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim, / Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre" (Chiaburii, duşmanii poporului - p. 31); în acei ani de dictatură stalinistă, sătenii ce vorbeau împotriva ocupanţilor ruşi / sovietici, împotriva Armatei Roşii, chiar şi cei ce lăsau / dădeau impresia că se opun puterii bolşevice din acele anotimpuri ale Romaniei, erau "luaţi cu duba neagră", noaptea, şi duşi în închisorile / lagărele stalinist-comuniste, aşa cum s-a întamplat şi cu tatăl poetului epic, Ion Marin Almăjan: "Taica încărcase carul cu snopi de grau, / [...] / La arie, batoza duduia mestecand snopii, / [...] / " Treci şi-ţi plăteşte datoria către statul / Muncitorilor şi ţăranilor, a poruncit. / Taica a ridicat un sac deasupra capului, / L-a trantit la picioarele tovarăşului, / Boabele s-au risipit îngropand cizmele militare. / Ne-am întors acasă cu carul gol. / Noaptea, cainele a început să bată la om străin. / Au venit cu un Gaz şi l-au ridicat pe taica, / Să dea socoteală statului..." (Cote - p. 36 sq.); tot cu "duba neagră" luau la puşcărie şi sătenii bănuiţi a avea legături cu "partizanii", cu organizatorii rezistenţei anticomuniste din "creierul munţilor Carpaţi": "Un huruit de maşină a spart liniştea vascoasă, / Era duba neagră de care sătenii se temeau ca de ciumă, / Au bubuit în poarta lui Torocea şi l-au luat / Desculţ, numai în izmene, fără pălărie, / Cică i-ar fi tăinuit pe partizanii din munţi / în coliba lui de pe cracul Mercii" (Soarta unui ţăran sărac - p. 42); un alt tablou memorabil este cel ce poartă titlul Slujba de îngropăciune a prunilor - la un ordin dat "de la raion", preşedintele Cooperativei Agricole de Producţie distruge livezile de pruni din satul almăjan; Cornu, tractoristul ceapeului, adună "cu de la sine putere, / Toţi prunii în croul lui Boboloş. / Se făcuse o catedrală de pruni. / [...] / Noaptea, la lumina farurilor, / Popa Macu, crasnicul Ledăru şi Cornu / Au făcut slujbă de îngropăciune prunilor" ( p. 68); antologică este şi scena în care elevii şi dascălii de la şcoala din sat bocesc " obligaţi / supravegheaţi de un ofiţer - "moartea tătucului Stalin" (moarte survenită în 1953, cand Ion Marin Almăjan era unul dintre şcolarii "ce mergeau pe 13 ani"); etc.

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Revista AGERO Stuttgart /2011
http://www.agero-stuttgart.de